Ce mult...

Bună seara!
Te-am văzut ieri mergând grăbită
Pe aleea din faţa casei mele!
Dacă aveam chitara,
Poate cântam ceva vioi,
Să te acompaniez o vreme
Până te opreai...
Din când în când clipeai,
Preocupată parcă, de o vitală chestiune.
Dacă aveam curajul,
Poate că îţi puteam spune
Ce mult...
Apăsai atât de tare în asfalt,
Şi-atât de hotărâtă te purtai...
Dacă aveam un pai,
Îl fluturam nebun,
Poate m-ai fi întrebat să-ţi spun
Ce mult...
Până şi vântul se împotrivea,
Trăgânduţi firele spre mine!
Dacă eram un tip mai bine,
Poate-ţi ceream o seară companie,
Şi-ţi cumpăram o pălărie
Din lumini...
Dacă aveam furnici pe mâini,
Te atingeam o dată doar
Să te furnic şi să rămâi,
Creând în timp şi spaţiu un culoar,
Destul cât să pot spune:
Ce mult...
Rochia ta cu nori înmiresmaţi
M-a prins în dans ameţitor,
Că ochii mi se roteau chemaţi,
Şi gura mi se flutura şoptit...
Ce mult te-aş fi oprit,
Să-ţi spun urgenta mea recomandare!
Un cărăbuş se agăţa
Nesăturat parcă de mic
De reverul tău, stricându-l...
Ce mojic!
Te-aş fi oprit să-ţi spun,
Dar nu mă vedeai în graba ta,
Iar nasul tău ce nu ştiu cum
Se înălţa semeţ zgârienor...
M-am ruşinat şi m-am retras,
Ca mai apoi mustrat admirator,
Să râd ascuns de cum te-ai scuturat
Precum un sac de-aspirator
Isterizat...
Ce mult te-aş fi oprit,
Dar parcă, ce mult mai bine-mi pare
Că n-am avut curaj!
Un cărăbuş nenorocit,
Te-a prefăcut în ochii mei, într-o clipită
Din doamnă bine...în miraj!

Când moare dorul

Un ultim pas către nimicnicia
De-o viaţă şi ceva,
Mă poartă către vina ta!
Desişul calm de patimă şi fum,
Cu roşii candelabre de necunoştinţă,
Cu mângâieri de aur şi verzi fântâni
De lacrimi în dorinţă,
Mă strâng de tâmplele simţirii,
Pân-or plesni ca două roşii coapte,
Sătule de transpirat în soare...
Când moare dorul?
În orice furtună mă arunc suicidal,
Parcă potrivnic firii mele,
Doar el mă ţine demenţial de plutitor
Pe piscuri...
Când moare dorul?
Îndes în sânu-mi orice riscuri
De-a fi mai bun, mai rău şi de-opotrivă,
De-a fi cel veşnic împotriva tuturor...
Şi-i dureros de bulversant,
Deloc benefic şi parcă prea istovitor
Şi agasant...
Când moare dorul?
Mi-e dor să nu-mi mai fie
Nici azi, nici mâine şi nici ţie,
Ca după ploi de vară să nu visăm plimbări,
Ca după nopţi cu ploi să nu-ţi mai simt iar zborul...
Când moare dorul?
Ca ultimă, dulce pedeapsă
A celor ce preferă un gând aortic mai degrabă,
Decât un circumvoluţios pompat continuu de logisme,
Un dor e-un şir de pesimiste
Frumoase de dorit!
Un dor e ca o roabă,
Băindu-se în nopţi cu lună plină...
Umplând până şi sufletul curat
Cu-atât de multă vină.
Când moare dorul?
Nu cred că voi afla iertare în actul meu sisific,
Pedeapsa, ca atare, mi se cuvine
Şi o primesc fără să vreau cu o plăcere acră,
Deşi povara atârnă mai greu pe suflet
Şi mai intens pe gând...
Mă întreb: Când?
Când moare dorul...?