Dans...

Urme de paşi de dans pe zăpadă,
Când mai apropiaţi,
Când mai departe,
Iar frigul din noi nu-i decât o dovadă,
Că simţirile noastre nu sunt deşarte.
Plouă cu fluturi de sticlă,
În stâncile de pe suflet,
Dansăm o viaţă dezlegaţi,
Legaţi, traşi prin piclă,
Apropiaţi apoi despărţiţi de plânset
Frecvent în amurg...
Dansăm alergând
Iubirile prin fulgi,
În seri lăcrimând: dacă rămân,
Dacă fugi, neştiută...
Dansul nostru-n durere
Îşi are mormânt,
În durere şi friguri,
Două iubiri pe pămând,
Încercând mereu să fie una...
Încercând.

Privirile se întâlnesc adesea,
Şi văd în ochi-ţi mierii,
Visul ce-mi coase trăirea cu fire de aur,
Văd jocul în zâmbet, văd vestea... că vii,
Văd frigul ce leagă şi gerul ce strânge,
Două boabe de dor, într-un trup de dorinţă.
Văd copacul iertării,
Văd banca primului sărut nebunesc,
Văd cerul şi ruga-mi de recunoştinţă,
Apoi îmi aud primul gând "Te iubesc!".
Visarea se-mparte de-aici, se adună,
Când planuri, în soare, ne clădeam cutezând,
Şi gândeam o căsuţă, în doi, adunând,
Speranţe şi timp, iubire şi cânt.
Visam şi iubeam,
Traiul meu se chema fericire,
M-aplecam ades' în rugi de mulţumire,
Încercam... Încercam!

Mi te-a luat o durere,
Un coşmar nevisat,
Şi oricât mi s-ar plânge,
Dorul, oricât mi te-ar cere,
Eşti de neîntors, de ne-nduplecat.
Peste vremuri de bine,
Vremuri de plâns au căzut,
Dans cu urme în mine,
doar în mine-au zăcut...
Vorba-şi plânge durerea, neascultată povară,
Cum din cântec de vară,
A ajuns un rebut.
În ploi de sticlă amară,
În gerul ce-odată ne-a strâns,
Singur dansez într-o doară,
Cu piept nepereche, cu sufletul plâns.
Doar o pereche de urme rămân,
Doar paşi împletiţi de-amintire,
Acum dorul, se face pe suflet stăpân,
Cu-n tezaur ascuns...
O veşnică, uitată, iubire.