Dacă aș...

 Dac-aș mai iubi,
Azi aș iubi doar drumul,
Nu ăla care duce către tine.
Aș sta necontenit și aș privi
În timp ce mi se-nvârte pumnul,
Cum ard asfaltul repezit, spre mâine. 

Și nu-mi fac mincinoase scopuri
Din viitorul mult prea sumbru.
În zborul meu spre ceruri orbitoare,
Nu-s nici neoane, nici blițuri și nici socluri,
Mâine nu știe nimeni unde umblu,
Cu cine fac spălarea de picioare. 

Dac-aș iubi din nou?
Să te ferească Sfantu,
În ce hal meschin te-aș da uitării,
Mi s-ar topi trecutul inimii ca spuma mării,
Zilele cu tine le-ar înghiți pământul,
Și-aș regreta doar că te-am pus în versuri ca un bou. 

Dac-aș iubi eu iară?
Ha! Ce imposibilitate!
Ce lux al inimii prea orbitor și inutil.
Azi îmi țin pieptul în tranșeu
Și fără scară mă azvârl alene mai departe,
Ca un exercițiu bărbătesc de infantil.

Eu n-am să mai iubesc așa,
Cu inima pe-altar, de parca mi-ai fost zeiță,
Sfidând însuși Izvorul veșnic de iubire.
Am ars. Și vina e a mea.
Iubirea e un lux, o fiță.
Eu n-am să mai iubesc... nu-mi stă în fire.  

Azi Amar

Parcă-i mai strâmtă lumea
De când ai dreptul doar să taci,
Parcă-i amară pâinea
Când e-mpărțită cu legiuitori și vraci. 

Parcă dreptatea-i doar o amintire,
Un vis romantic născocit,
Când ce-i nedreptățiti nu-și ies din fire,
Și cei puternici nu apără pe cel nenorocit. 

Parcă-i mai lesne să facem nimica,
Sub falsa demnitate de hashtag,
Acuzând moral doar clica,
Ce are nepăsare de moral și rămășag.

Parc-au și renunțat aievea
Și Gheorghe și Ion să moară,
Și greu se vaită acuma plebea
Deși-n canale parcă nu așa ar vrea să pară. 

Ne ocupăm cu mândra prea-spoială,
Și-am vrea mai bine să crape altul de invidii,
Decât să ne dedăm, uniți, la o răscoală,
Și să ne facem iară mândri fiii. 

Mâine birul pe respiro,
Se va tripla, c-așa vor proștii,
Iar ăștia, noi, cu sânge zero,
Doar de scâncim, ne leagă ca pe monștri.

Să mai ridici o rugăciune? O cruce către ceruri?
Ești pus televizat în cușcă
Sub manifestări perfide de etici noi, și țeluri,
Să domolească orice voce care mușcă. 

Astăzi ai dreptul doar să taci,
Și pentru ei să te trudesti din 12 luni ”doar” 7,
Astăzi ai dreptul partidului să placi,
Să te supui fără morală,
Că dacă nu, te paște o rușinoasă moarte
Socială. 

 

Răstimp

De timpuri mai împovărat,

De vremi amar, avar și rece,

De Kamadeva am uitat,

Și râul de iubiri îmi stă să-mi sece. 

Mi-e pacea adunată-n picuri

Mai scumpă, mai de neînlocuit,

Când dorurile vin în cicluri,

Și pleacă de parcă n-am iubit. 

Mi-e trupul stânci fără pădure,

Mi-e sufletul secrete peșteri,

Azi falsul vrea oricând să fure,

Un susur blând nefăurit de meșteri. 

Mă readuc în dulci iubiri,

Doar când mă recitesc aievea,

Azi toate-mi sunt păcate și striviri,

Și nu mi-ar fi prea sfântă nici chiar Eva. 

Dacă atunci mă plictiseam în dune,

Și alergam după pârâuri reci, 

Astăzi pustiul îmi e lume,

Nisipul nu mai poartă urme de vii-și-pleci. 

Mi-am îmbrățișat osânda,

Iubind prea ne la timp o rază,

Ca azi să-mi fie orbită pânda,

Și lacrimi reci stau inimii de pază. 

Nebuna alergare pe muchii de furtună

Adună-mpovărare în pleoapa cordială,

Azi mi-e străină-ndrăgostirea, și mi-e nebună,

Și sufletul mi-e gol, dragostea doar carnală. 

Ce bun, cascadele de raze

În june vremi când inima-i necoaptă,

Dacă după atâtea diastaze

Le mai numesc doar printre amintiri, în șoaptă?

Obelisc

Mângâierea durerii de a fi
Încă atârnă în efemeritate. 
Groaza de neant, însă, ne ține de copii,
Încrâncenați și-nfricoșați de moarte. 

Născuți pe-un obelisc la baza căruia-i mormântul,
Ne-nveninăm de prunci, că nu e altă soartă,
Și-n troaca asta de-agonie, doar pământul,
Ne stă către odihnă, poartă. 

De-o fi ceva după sicriu,
Puțini mai mint că s-au întors,
Că dincolo-i tărâmul viu,
Că nu-s dureri și-i luminos. 

Alunecarea spre tenebre pe prea poleitul obelisc,
Gigantul secundar, infima rotație lactee,
Pune-adormitul suflet mai la risc
Decât pe cel ce caută tandem și rod de Astartee. 

Și mai aproape-i de sfârșit
Suflarea ce-alene des se-oprește,
Decât acel nenorocit
Ce știe că-alergarea-i pe alții norocește. 

Că dac-aluneci deznădăjduit și fad,
De unul singur către țintirim,
Și frunzele mai iute cad,
Și iernile mai aspre vin.

Toți ce rămân te-or ști de singur și de hâd,
De-ți duci cărări către cavou, însingurat,
Și-ai să rămâi gândul care-i oprește-atunci când râd,
Exemplul cel de neurmat. 

E-adevărat că astăzi e de neconceput să mai găsești,
Un suflet care să rămână,
Și-n praf, în lungi drumuri lumești,
Două perechi de pași să lași în urmă.

Că prea ne dușmănim om cu femeie,
Prea mult ne refuzăm menirea,
De ne rămâne pieptul fără cheie
Și nu mai cunoaștem nemurirea.

Și-atunci e-aevea să te-arunci devreme de pe obelisc,
Dacă ți-s nopțile adânci și reci,
Iar titlul de ”solitar”, același disc,
Cu-același zgârieturi prin care treci și treci... 

Norii uitării acoperă vârful din care aluneci de o vreme,
Jos, bezna te-nfioară la fel ca gândul de ”cum ar fi fost?”,
Te minți alunecând, că sufletul tău nu se teme,
Că singur vii și singur pleci, deci tovărășia n-are rost!

Dar de te-ar pune-o Mână înapoi, semeț, 
De-ai ști c-alunecarea e mai frumoasă-n doi,
Pe-orice proveri ai pune un alt preț,
Și-altfel te-ai bucura de ploi. 

E vertical si-alunecos, de multe ori mai scurt decat l-am vrea, 
E uneori tragic, și alte ori frumos, și dulce, și amar,
E-o cercetare de o clipă, dar clipa n-ar fi rea,
De-am face din obeliscul nostru... un altar. 

Rugă

 
Nu pot adormi.

Mi-aș dori ca îngrijorările acestui veac
Să fie ale mele, și nu privitoare la cei ce îi iubesc,
Dar nu pot face nimic… și tac.
În cele mai adânci și plânse nopți,
Îmi atârnă pe suflet ca pietre de moară
Alegerile celor ce mi-s de suflet.
Dar nu pot lăsa să se vadă nici lacrimă nici scâncet,
Nu-I leac să nu mă doară,
Dar tremur înfricoșat,
Mai îndurerat decât aș fi tremurat dacă aș fi eu de pierdut.

Pierde-mă, dar, pe mine!
Cu prețul înțelepciunii lor. 

Din lagărul minții

 

Orice gând către plăcerile libere ale trecutului,

Pune această minte firavă la grele munci sisifice,

Înotând fără aer printre ”condamnările pârâtului”,

Stau legat în preconizări pseudo-științifice.

 
Eu sunt pârâtul, metaforic îmbrăcat în dungi,

Așteptând cu dipreț ziua în care voi fi marcat

Pentru recunoaștere publică și mâinile stângi

A minților plecate să mă hulească-nverșunat.


Eu stau după gratiile acceptate de șanț,

Cum, minți ar fi libere dacă dau curs speranței,

La fel mi-e liber trupul, cu mintea în lanț

Și sufletu-mi plânge prizonier ignoranței.

 

Speranțe spre zorii minții de gloată,

Nu are nimeni, când îngenunchierea-i la modă.

De-ar începe sfârșitul ce-l știm, deodată,

Pentru cei nesupuși n-ar fi milă sau probă.

 

Înnourat e cerul minții când trecătorii nu-s oameni,

Și pală-i dreptatea, credința, iubirea,

Când cârma-i ținută cu dinții de fameni

Curaju-i un mit, la fel și simțirea.   

Cerând în plus și nu n-apoi

 Spus-a, ni s-a spus
Iubind cu limba ori cu vorba
N-ajungem prea sus,
Ci în adevăr cu fapta
Iubit-am noi. Așa iubiți și voi!

S-or trece apele și munții,
Și-n soare dealuri or pieri,
De ne-om da broboada funții
Pân-om ști munci.

Și-om sta la porți de Rai
Ca oameni încercați:
Pâine proaspătă din pai
Cuvânt de adevăr să-mparți.

Și-o rugă-n cer trimit:
Ce-i dragi s-aleagă înțelept,
Și-or avea de parcă au primit,
Trimis făr de regret,

Și-or avea de parc-ar cere-n plus
Binecuvântări șiroi,
Nu-nstrăinați și plini de plâns,
Nu regretând, cerând n-apoi.

La multe vremi!

 

Viața, pare-mi-se, că-i ca cerul!

Pune-o pe mama să-ți citească rândul ăsta, tată!
Că uneori de prea mult soare căutăm gerul,
Și dacă se-nsereză tot ne plângem de cald, parcă.

Se-nchină munții iernilor ce taie,
În vifor greu, prin creste de granit,
Și noi ne-mpotrivim în ploaie,
Cerând putere, nu greutăți de dovedit. 

În lungile zile la rând în care
De nori nu se mai văd razele ce toți le-așteaptă,
Noi cerem statornicie și răbdare
În loc să ne înverșunăm cu fruntea dreaptă.

Și-i drept că uneori vâltoarea
Ne-afundă temelia și ne doboară gardul,
Dar nu ți-i dat mai mult decât poți duce, și ardoarea
Atunci să-ți înflorească mai verde decât bradul.

Că ani la rând, s-ajungi un veac!
Din viscol, nori, caniculi și furtuni,
Cum tot ce-i bun - nu-i dat, ai învățat,
Ci-i câștigat cu plâns și rugăciuni.

Și dac-ai pus atâtea vremi din cer
Lecții de viață, teanc, în sufletului templu,
Azi, când închei și-ncepi alt an, sper
Să continui să ne fii un exemplu.

C-or cere toți credință, răbdare și iubire,
Și or primi în loc doar văi cu umbre și-ncercări;
Vom înțelege că prin biruire
Toate ni-s date doar la final de tulburări.

De asta ceru-i precum viața,
Cu nori și ploi, zăpadă, sori și vânt,
Le-om trece toate, împreună tată!
Plângând și biruind!
Căci zorii ce risipă ceața,
In Ceruri ne așteaptă!  
Și Ceruri om binecuvânta c-am biruit.

La mulți ani!
și-acum
Mulțumește-i mamei că ți-a citit!

Somnium

 

De-ar fi iar iubiri s-abunde,
Ca din ramă poligoane,
Dulci și zumzăind pe unde
Stau butoane de frisoane,

Vremile-ar mai gânguri,
Împărțind și reci și treze
Soare ar mai străluci,
În nopți de grai în antiteze.

De-ar fi nebunia noastră
Curajoasă precum vântul,
Mi te-ai rupe ca o coastă
Doar noi doi pe tot pământul!

De-ai fi o idealistă,
Ziduri, Ziduri să pătrund,
Cucerite-aș nihilistă,
Rațional despenetrând. 

De-ai fi aprigă nefrântă,
Conservatorism atroce,
Ți-aș lăsa doruri să plângă
Dup-un freudism feroce.

De-om fi curajoși de mână,
Alergați de toți argații
Am plăti la săptămână
Și amenzi și reparații.

De-om fi strângători pe pace
Ne-om grăbi cu năbădăi,
Să trăim doar ce ne place,
Zurgălăi și vânătăi.

Și în iernile neștirii,
Undeva ascunși de lupte,
Vom apune viețuirii
În îmbrățișări nefrânte.

Greață

 

Vremile cu soare-albastru și-mputerniciri sfioase,
Mi-au trecut, și-n cer acuma
Arde-ascuns un soare fad.
Asta mi-e cutuma, frig pe veci în ochi și-n oase.
Stau să cad.

Marile iubiri de june, le-am lăsat prostesc să-mi scape,
Mi-au răpus ce prin aortă
Mai zvâcnea pe-atunci alene,
Și acum cu o cohortă, de-amintiri, stau să mă sape...
Ce vreme!

Azi îmi sunt scăpare, gânduri veștede, tehnice și seci,
M-am ascuns în bezna vremii,
Siluit de-oportuniști.
Îmi mănâncă pieptul viermii, și îmi lasă ochii reci.
Toți sunt triști.

Sfărtecări atemporale

 

De-or cere corbii numai umbre,
De sfâșiat în văi arzânde,
De ce mi-s gândurile sumbre,
Și poartă măști râzânde?

De-or cere lupii doar ecouri,
De-or curge purpurii șiroaie,
De ce mi-s mințile-n cavouri
Resupurând puvoiae?

De-or cere hrană vie morții,
De-or vrea iertare popii,
Cu sânge-n popii porții,
Și alte false copii...

De-or cere stârv îndoliații
Pretexte-ncoronând vechi conturi,
Mi-s scârbe ahtiații,
Cu-a lor false forturi.

De-or cere purpurii, pahare,
Și șapte capete, călcâiul,
Toți patru de-or veni călare,
L-om căuta pe-ntâiul.

De-or cere lanț în coduri
Pumnal în demnitate,
O-m cere prietenii pe poduri,
Sau moarte-n libertate?

Suicidiarnă

 

Va fi o iarnă cu iz suicidal,
Cu nuanțe reci de prejudecăți
Toate acceptate social,
Ca în poveștile cu nedreptăți.

Va fi o iarnă scumpă, stearpă,
În care funii vor strânge grumazul
Oricărui patos de minte deșteaptă,
Să-i taie răgazul...

Va fi o iarnă cu sfinte lame,
Prin vena libertăților noastre,
Iar mințile supuse, sărmane,
Înghit împărțirea în castre.

Va fi o dezgustătoare iarnă,
În care povești socio- dureroase
Vor scinda fiii de mamă,
Și-or ține închiși pe cei ce au case.

Va fi o iarnă dictată de orbi,
De frustrările celor ce li se dictează,
Ciori mai degrabă, nu-nobilați corbi,
Hrăniți de hoiturile celor ce nu-ngenuchează.

Apatetic

 

Mi-s zilele tristețe
Mi-s toamnele troian,
Mi-s ploile răzlețe
Tertipuri an de an;

Mi-s cei din jur ocară,
Mi-s lunile depresii,
Mi-s vremi ce mă-nfioară
Ca tălpi fierbinți pe gresii.

Mi-s lumile regrete,
Mi-s nopțile blestem,
Mi-s, strofele perfecte
Citite în tandem...

Mi-s palmele firave,
Mi-s venele-n branule,
Mi-s doruri ca epave
Și zâmbetele nule.

La final de rând

 

Dacă nu era deja Evident,
Toamna a fost mereu anotimpul meu de solitudine cordială.
Acest haos numit - ruginiu aranjament de frunze gata să renască
În zboruri line pe verticală printre ploi depresive,
Printre gânduri de păcură, pâlcuri de iască
Și multă multă ceață pe pleoapa vorbitului
În versuri ce nu rimează la final de rând.

Ca vrăbiile din ram în ram, să se-ascundă de ploi,
Așa mă eschivez din gând în gând, numai să nu dau de golul
Unui puhoi de nimicnicie. Când timpul stă în loc,
Și rămân vânatul unui nesătul mormânt de nemișcare,
Îmi lepăd rolul, clipita veșnicie, orice foc sufletesc și mă predau spre evadare:
Renunțarea pare un concept pueril,
Din tinerețile triplicității cerebrale:
Toamna mi-e ca o zgârietură pe vinil, din care-mi sare acul, repetând
Dureroase amintiri relaționale.  

Ochi de Octombrie

Necunoscută-mi ești, nălucă,
Ce-mi fugărești sânge prin vene,
Pe autostrada aortei mele,
Din inima mea uitucă...

Înstrăinați de-atâta vreme,
Ni-s depărtate cărările prin timpuri,
Nu mi-ai mai cutreierat de mult prin gânduri
Sau prin intenții de sprâncene.

Mă străbați acum de la distanță
Cu-acești ochi reci de octombrie târziu,
Nu-s pala ce-i aprinde, știu,
Nu am mai fost de-o vreme și o viață...

Și-s învechit de-aceste cutume cordiale
Ca semnele de carte pierdute în erată,
Chiar dacă singurătățile mă ceartă,
De ne umblări pe lumeștile cărări banale.

Amorul mi-a stat prilej de-ndepărtări de ”Mecca”,
Parcurs în decadențe pe care nu le știu,
Ca o cascadă ce se evaporă-n pustiu,
Pierdută-ntre furtuni... Du-mă-napoi în Theta.  

Frunze și Lanțuri

Dacă tot e vorba de dureri, angoasă și lanțuri,
În toamna asta nenorocită,
Să fie din plin, zic! Și să mă afund in valsuri
De pahare murdare și dame de pică...

Mereu mi-au fost cu frângeri de piept,
Dintr-un motiv sau altul, toamnele astea mizere!
Să fie atunci, și lanț, și amintiri, și regret,
Iar tot ce ține de hoitul toracic, să zbiere!

Furtuni amare îmi străpezesc dinții gândurilor,
Când în miez de viață, năluci din trecut
Pândesc scânteile zorilor,
Și mă sugrumă în atâta nemanifestat plâns nevrut...

Oi fi mâncat din pomul cu chimii nebune,
Ori oi fi avut blestem ca-n duble decade
Ciclic să fiu uitat în lume
Singur, și prin minte iubirile să-mi fie fade.

N-am priceput anume cum, belșug de pastel
Să fie unora pricină de zîmbet,
Când mie mi-s ocnă, mi-s castel
În care mă bântuie frumosul trecut la fiecare scâncet.

Cum pot, în miez de trai, când firea mi-ar fi tare,
Să mă dedau la gânduri și-alterații,
Când vuietul din apele amare
Mă tragen-n disperări de depresive ocupații?...

Cum, copilăresc în pieptu-mi, de parcă n-au trecut demult,
Puerilele dureri ale iubirilor junești,
Când azi mi-e suflul mut,
Și ochii-mpăienjenite-mi sunt ferești...

 

Ridică-te...

Strigam:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane

Dar Gheorghe și Ion nu se mai ridică,

Au suflecat mâneca și au plecat capul de frică, 

Acum sunt parte din lumea nouă,

Gheorghe si Ion nu vă mai sunt loiali vouă,

Dependenți doar de porția dată,

Gheorghe si Ion nu mai gândesc, nu se mai întreabă,

Strang toți din umeri crezând că nu mai au ce sa facă,

Și gloata în frunte cu Gheorghe si Ion au început să tacă.

Și daca n-ar fi de-ajuns că nimeni nu se mai ridică,

Pentru libertate, demnitate, să strige, să simtă,

Acum Gheorghe si Ion au întors furca:

Hulesc și asupresc pe cei ce gândesc încă,

Știu amandoi că de frică au acceptat greșeli 

Dar mandria din sange nu te lăsa s-accepti că te-nșeli,

Și-atunci arunci cu grele peste frații pentru care

Te-ai ridicat odinioară din sărăcie, din zale!

Argumentând retorici, azi tremurând tot din vine

Fără să-ți vezi zidul mintii și lanțul care te ține.

"Ridică-te Gheorghe, Ridica-te Ioane" e-un vis din trecut!

Acum stam gloată, interconectați gemând ca ultimul mamut

Gata de sacrificat pe altarul lumii,

Infectați, înfricați și injectați

Ca să nu mai putem strânge pumnii,

Nimeni nu se mai ridică, ne-am desprins de glia cea veche

Acum suntem toți noi... 

Dormi linistit Ioane, și Gheorge! Nu mai stă nimeni de veghe.

Nu mai ai istorie, vână, drapel,

Uită de valori, ce liber prin fapt să le predici!

Azi Gheorghe si Ion se ridica doar la rapel 

Pleacă fruntea-n rușine...

Căci știu că nu mai sunt vrednici.

Frică...

 

Doar de-am tace pentr-o secundă, 

De nu s-ar mai judeca fricoși cu-avari,

Ne-om vedea toți o gloată strâmbă,

Și lași, și repezi și amari... 

Și de-om avea curaj măcar o oră

Ca Eu-lui fricos, să nu-i mai facem hram 

Ne-am observa cum toți pe proră

Strigăm ”pământ” cârmașuliu viclean.

Ascunși de lume în durerea fricii,

Înfulecând orice ni se oferă, 

Invidiem pe-ascuns pe toți Birlicii,

Și dragostea-n secret, disperă. 

Doar cei spălați pe creier și vânduți, 

Mai merită ovațiuni, 

Chiar dacă ei dau piept în piept, cu munți

De frați, și tați și fiii-acestei lumi.

Iar cei ce caută-mpăcare, 

Să fie toți etichetați nebuni! 

Aceasta nu mai e lumea în care, 

Iubirea și frumosul mai pot naște minuni.

Arta e artă cu adevărat, 

Doar când e imbrăcată în minciună, 

Când gloatele ce nu s-au adunat, 

Luptă din case, dragostea, cu ură!

Lumină ai dac-ai plătit factura, 

Și nu vorbesc aici de becuri, 

În loc de ochi, deschidem gura, 

Și-așa ne prind tot mai puține vremuri. 

Nu ne-ofilim de dor, de singuri, de mișei

Ori de nebuni închiși în cuști  îmbrățișate,  

Când ne sfârșim, e doar de ce zic ei, 

Să te aduni la numărul ce minte minți infricoșate.

Ori de pornești orice avânt, 

Spre descătușări mai sfinte, 

Nu doar cei mari, ci, cei de rând 

Îți fac din vorbe iar, morminte.  

Și-orice vremi, orice năpastă, 

Și boli ori tiranii sub care stăm, 

Dacă doar frica-i muma noastră,

Tot ce primim tăcuți, tot merităm! 

Junghi în vid

 

Doar tu-mi stai pavăză tăcerii

Când zâmbirea mi-e straină,

Străin îmi e și glasul ce-i străin îngrijorării,

De-i din ceruri sau din tină.

 

Doar tu-mi numeri orice-oftare,

De când cerul crap-a foc,

Până-n miez de-nnegurare,

Cand pun sufletul în troc.

 

Doar tu-mi vezi în disperare,

Neliniștile efemere,

În bezna timpului cătând cărare,

Spre nicăieri, să nu dispere. 

 

Tu mă saturi de cu seară,

De vorbe spuse în oglindă,

Tu-mi ești frig și tu-mi ești vară,

Tu-mi ții geana când să plângă.

 

Tu mă crezi, doar de aș tace,

Chiar dacă nu-mi dai dreptate,

Tu-mi ești junghi în vid – torace,

Draga mea singurătate. 

Bunica...

E simplu... și-i de așteptat
Să-ți rătăcească mintea în țărână,
Sunt temeri de îmbrățișat:
Înnebunirea, ori moartea nebătrână...

Ne ridiculizam ușor când trebuia
Răspuns să oferim în repetate rânduri,
La aceeași întrebare ce-o punea,
Mereu pierdută printre gânduri.

Dar gândurile ce o rătăceau,
Cărau cu ele ca povară
Și foc, și foamete, și puștile care cântau
A început de-orfană.

Dac-a fost scurt sau lung,
Drumul acesta printe iaduri,
A fost și pentru mine ca să strâng
Poveți ce nu găsești pe garduri:

Că dragostea nu-i numai puf,
E praf în tălpi în soarele de vară,
Sunt două găleți aduse cu năduf,
Și cățărări dupa cireșe, fără scară.

E fiecare rană tratată cu speranță
Și-uleiuri din galbenele flori,
E-o poezie ce mintea o învață
Și sufletul o spune, luându-ne fiori.

E bunul simț și buna cuviință,
Pe care nu le-nveți pe bănci de facultăți,
E munca grea, și ce nu-i cu putință
”Le-o face Cel de Sus cum scrie-n cărți.”

E plapuma cusută cu spor și cu migală,
Un cerb cu stea în frunte,
Copiii de la scoală,
Tălpi de papuci și multe, multe...

De ne-amintim cu ce-am rămas
De bine, din mințile bătrâne, după plecarea lor
Vedem că ele erau mai stăpane
Pe timp, pe lacrimi, durere și pe dor.

Și-orice cărări vom rătăci cu minte sau cuminți,
Să nu uităm ce rădăcini ne cresc,
Și tot așa cu suflete fierbinți,
În urmă să lăsăm un gând ceresc.