Când zidurile cad

Peste râuri limpezi repezi, peste case,
Peste dealuri înverzite şi păduri ce acum ard,
A-nceput greu să se lase
Un blestem...şi zidurile cad...

Zidurile cetăţii noastre de scăpare,
Dragul meu vlăstar de om abia înmugurit,
Au început de ieri să se separe,
Spulberate de un vânt de neoprit.

Încet, încet, s-au pierdut valoroase cărămizi
Din temelia ce ne ţinea înca uniţi,
Când îţi spuneam de ele, tu începeai să râzi...
Acum nu-i rost în a mă convinge că regreţi.

Nu-i uşor să creşti din tină arsă,
Şi din nimic să pui între pământ şi cer,
Dovada dragostei demult rămasă
În colţ de suflete ca prin mister.

Acum însa, cetatea noastră cu ziduri de iubire
Se clatină din rădăcini,
N-am ascultat de timpul care ne-a dat de ştire,
Că o să târâm genunchii prin ruini.

Se crapă stânci de mine,
Se sfarmă-n mii de pietre,
Departe-i până mâine
Un drum plin de regrete.

Se mistuie dorinţa,
Cuvinte dulci se ard,
Mi-e în ruini fiinţa
Când zidurile cad...

Minte de femeie

Să nu cumva să încerci
Să pui în ordine
Mintea unei femei. E terci!
Şi cu asta reuşeşte să te domine.

Imaginează-ţi! Şase feţe fistichii,
Toate desenate cu acea culoare
A riglelor vechi pentru copii,
Ce-şi schimbă imaginea după orientare.

E Rubik. Şi te chinui frate,
Pierzi nopţi, luni, ani să o deslegi,
Şi când crezi c-ai reuşit, îşi schimb-o parte
Din senin, ca tu să tot alergi...

Ce-i drept, ştim toţi că-i în zadar,
Şi că nu-i nimeni destul de bun, acolo să ajungă.
Am inventat noi marele limbaj binar,
Dar mintea ei, ar face genii ca să plangă...

Acolo, în abisul de necunoscute ciudăţenii,
Nu-s piese care să compună un întreg,
Şi însăşi noţiunea care ar lega întregii
E-atât de-abstractă încât marii filosofi n-o înteleg.

E schimbătoare? Da. E neînduplecată,
Umedă, rece, caldă, distantă, plină de orgoliu?
Nesătulă, doritoare, surprinzător de violentă...
Da...e toate-acestea şi nimeni ştie cât în doliu

Va sta o lume-ntreagă după înţelepţi,
Ce s-au jertfit pe-a minţilor altare,
Să înţeleagă macar de ce nu pot sta drepţi,
În faţa astor minţi ce nu-s nici mari, nici clare.

Nu putem, dragii mei confraţi în nenţelegeri,
Decât în faţa unui astfel de complex,
Să scoatem pălăria respectuoşi dar fără temeri
S-o facem sincer, nu ca pe-un reflex.

În pripă...

Dac-ai şti, Dalilă, cum stau încă netuns,
Şi totuşi parcă stau legat
De-acest mister, de minţi bogate, nepătruns,
Pe al meu tron, însingurat.

Dac-ai şti, frumoasa amăgire, ce slab,
Ce greu, răpus şi obosit,
Mă ţine timpul între stânci, în jghiab,
Înfrigurat şi neclintit.

Te-aştept de parcă mi-aş dori trăirea,
Să-nceapă iară din nimic,
Să-ţi dăruiesc pe veci toată iubirea,
Şi pe-nălţimi să te ridic.

Dalilă, ştiu că mă vei vinde pe puţin,
Şi ai să-mi faci din fire
Un leagăn de durere şi de chin,
Să mă fereşti de nemurire...

Şi te-nţeleg, căci poate greu ţi-ar fi,
Să ştii că ai să mori insingurată,
De-ai înţelege însă, că lacăt inimii
Ai pus în mine, şi cheia e uitată...

Te-aştept şi nu mă tem de marea gloată
Cu care te-ai vorbit ca să dispar,
În faţa ta, am inima curată
Şi las în urmă falca de măgar.

Dalilă, te cer, iar tu nu vrei să-mi vii,
Şi crezi, cu minte de copilă
Că ale dragostei cărări le ştii!
Uită-le te rog şi fie-ţi milă...

Nu doar un ceas te vreau, nu doar o cugetare,
Nu sunt sătul cu tine doar o clipă,
Te vreau ca muză pe altare,
Să îmi rămâi mereu...nu doar în pripă.

Distanţă

Măsor distanţa dintre noi
În paşi pe ape,
Poate că doar aşa
Valurile mi te vor aduce mai aproape,
Ca un şuvoi,
În palma mea.

Iris

Nu am suflet, n-am nici trup,
Cum să pot a te iubi?
Uneori, din bolţi eu rup
Clipe, ca să pot trăi.

Nu am creştet şi nici piept,
Să cunosc, să înţeleg,
De-aş avea, plin de regret
Ar fi traiul meu întreg.

Nu am glas, nu am voinţă,
Sunt în ochi doar o culoare,
Însă văd de cuviinţă,
Să privesc numai spre soare.

Retrăiri

Cum m-ai adus aici,
În aceste prăpăstii ale inimii mele?
De ce te regăsesc, acum, în văi adânci
Ce au uitat de mult să spele
Trecutul...
Am crezut că le-am acoperit pe toate,
Când am prăvălit piatra de mormânt
Peste hăul de-ntuneric către moarte,
Dar le descopăr azi plângând...
Şi mă-nfioară gândul c-o viaţă-ntreagă
Or să-mi şoptească ispititor de dureros,
Şi-or să mă lase fără vlagă,
Visând la traiul cel frumos.
Cum m-ai adus aici, nălucă,
Apoi ai dispărut în fum,
Şi nu e nimeni înapoi să mă aducă
De pe-al deşertăciunii drum.

Vor rămâne...

Vor rămâne zile plânse,
Undeva, pline de tină
Şi nopţile vor sta întinse
Înălbite de rutină.

Vor ajunge trenuri multe,
Goale-n gara pieptului,
Printre clipele ce slute
Dau un sens regretului.

Vor fi alţii să mă vadă,
Tu dormi-vei în trecut,
Căci dorinţa ta cea slabă
Era să mă fi văzut.

Pupile impăienjenite,
În zadar în nopţi cu lună,
Au rămas două cuvinte:
Noapte buna...