Contemplări Contemporane

Tăietura din decor,
Cu funii late cât lungimea,
Urcă şi coboară liftul dansator,
Cărând pe umeri lumea.

Un ticăit asurzitor
Răsare des de prin văpăi,
Marcând în lumea florilor,
Pe cei mai buni dintre cei răi.

Acoperind cu gips abisul,
Ne lunecăm înconştienţi pe fese,
Chiar dacă ni se pierde râsul
În sângerările perverse.

Atâta ne-am savantizat
Că însuşi Dumnezeu se miră
Cum am ajuns noroi crăpat
În sunete târzii de liră.

De-atâtea noi deşteptăciuni,
Ne confundăm unii pe alţii,
Când adevărul din minciuni
Noi l-am clădit, distribuit în raţii.

Contemporani cu ce a fost,
Noi suntem azi cu mult mai sus,
Când susu-i jos, dacă nu-i cost
Şi-n a tăcea, e mult de spus.

Nu mai sună la fel...

Nu mai sună la fel...
Două viori nu mai cântă de azi
În aceeaşi orchestră,
Şi arii în brazi
Printre munţii de lacrimi,
Nu mai au armonie de rază
Ci piază terestră.
Nu mai sună la fel...
Corzile lor nu vibrează în cor
Şi nu fredonează acelaşi refren,
Simfoniile vechi se aruncă în zbor
Chiar dacă se prăbuşesc în uitări,
Fără antren.
Nu mai sună la fel...
Toţi aud dezacordul rugină
Din dansul arcuşului fără pereche
Şi nimeni nu vede în ei nici o vină,
Deşi să-i audă, nu vrea vreo ureche...
Două viori păşesc tremurând
Pe alt portativ
Fiecare în parte,
Iar cântecul lor va suna suspinând,
Retrospectiv,
Pentru alte piepturi curbate...

Ea aşteaptă...

Unde eşti?
Te-aştept cu toate aburinde,
Cu lumânări înmiresmate,
Cu dorul ce mi se aprinde
De trupul tau, barbate...

Cât mai stai?
Privesc oftând afară
Şi nu văd pe nimeni pe alei,
N-aud pe nimeni făcând ecou în scară,
Ecou din încurcate chei...

De ce nu te grăbeşti?
Cea care ţi-e pereche
Te-aşteaptă cu ardoare,
Să-ţi povestească-n şoapte la ureche
Cum ea ţi-e cer, iar tu-i eşti soare.

Cu cine stai?
În orele târzii, al meu să fii
Şi nimeni, nimeni să te vrea aşa,
Iar tu să nu vrei trecătoare mii,
Căci veşnică îţi sunt a ta!

Hai să cinăm!
Să frângem pâinea amândoi,
Să-mi ţii palmele în ale tale,
Să scriu că te iubesc pe alte zeci de foi,
Tu să mă porţi apoi, pe paturi de petale.

Simplu

Mă rup din munţi
Spre tine să alerg,
Cu paşi mărunţi
Drumul să-l şterg,
De urma ce ne-a-ndepărtat...

La ore prea devreme,
Mă plâng oaselor grele,
Că îmi rup din lene dileme,
La tinichigiu după inele,
Să-mi pun cătuşe pe degetul toracic.

Şi la ce bună silnicia
De-a trăi cu bătături în minte?!...
Când de altele depinde veşnicia,
Dincolo de făţărnicia dulcelor cuvinte.
Te vreau pe tine! Mai simplu,
Mai declarat decât iubirea,
Te vreau ca sprijin, ajutor şi templu,
Prea simplu, poate, de-a percepe firea.
Atât! Nu indicaţii sau poveri,
Nici legi de cum sau cât sau ce să nu,
Dacă iubim dincolo de dureri
Nu vom rămâne decât eu şi tu!
Simplu! Şi mă rup din munţi pentru asta,
Mă rup din orice viţă, spiţă, neam,
Doar parte din tine să fiu, precum tu-coasta,
Iar eu Adam!

Anatemă

Eşti compusă armonic
Cu-atât de multă migală,
Din lutul cel mai hedonic
Pus într-o haină de gală.

Suflul ce te animă
E plin de păcatul adamic,
Şi orice poftă-ţi alină
Instinctul tău animalic,

Eşti regret, desfătare,
Naiv, pervers întrupat,
Om pe cărări solitare,
Venit, ucis şi plecat.

Nu-i nimic să te ţină
Legată-n veci de vre-un trup,
Tu ai nicicând nici o vină
Când aorte se rup.

Tu eşti un gând, o durere,
Un negru vis de copil,
Iluzii fără repere
Pentru netotul umil...

Bântuire nefastă
În amintiri lăcrimate,
Lucru bun şi năpastă
În privirile sparte.

Perpetuă rază,
Amăruie, distinctă,
Amăgire în frază,
Epitet ce alintă...

Tu eşti proprie ţie,
Amăgire în toţi,
Eşti şi moartă şi vie,
Nedorită la sorţi.

Să te dai tu pierzării,
E dorinţa supremă,
În uitările mării,
Femeie tu, anatemă!

Primii ani de titluri simple

Ce titluri pun anilor mei de verde?
Îmi leg neologisme migăloase-n vlagă,
Îmi unflu pieptul ca un cocoş ce pierde
Contextul sensului, în formă vagă?

Mă ţin nebun după cochete dame,
Prezent o zi, o noapte doar istovitor?
Îmi pun năzdrăvăniile în rame,
Sperând să povestesc la bătrâneţi nepoţilor?

Alerg necontenit sa-mi umplu buzunarul
Cu tot ce alţii vor, nu ce-mi doresc?
Mă cred nemuritor şi ocolesc altarul,
Deşi mă sperie mormântul ce îl văruiesc?

Cum mi-am pictat fragmentul adolescentin?
Ades nedesluşit, nepieritor, prin frunze,
Prin zâmbete curtenitoare între petalele de spin?
Ce drame, explicaţii, neînţelegeri şi acuze...?

Ce s-a ales din timpul meu de tinereţe?
Ca orice nume, m-am pierdut în vânturi?
Ca orice glas, printre mândriile răzleţe,
Ca orice rău, bine intenţionat în gânduri?

Cum aş uita de anii-aceştia-mbujoraţi,
Dacă n-ar fi să fi iubit!
Cum aş lăsa în urmă primii ani uitaţi,
Dac-ar fi fost ca altfel să îi fi trăit!...

Îmbrăţişare solitară

Mă iubeşte doar perna,
Mă iubeşte rogojina cu care mă învelesc,
In nopți adânci şi grele,
Doar eu mă iubesc,
Îmbrăţişându-mi corpul din nuiele...
Am o groapă în piept,
S-a umplut doar odată...
Acum a rămas în ea mocirla de regret
Şi patima neiertată.
Eram în clocot, iubeam, tremuram,
Acum doar un ropot de ploi
Mă cuprinde aievea prin geam
Scoţandu-mă din mine...
Ce folos, lacrimi în vers,
Când noaptea doar, mă înconjoară?
Pe trupul meu ai mers odinioară,
Trecând prin tot, râzând copilăreşte!
Doar noaptea... azi, mă mai iubeste,
Şi rogojina care-mi e mormânt!
De n-ar fi zorii învierii,
Să ies din nou gandindu-mă cum tu
Te înveleşti în zâmbetul durerii,
În da-ul fals care ţi-e nu!
Gândindu-mă cu groază
Cum ai la căpătâi un piept străin,
O alta palmă de alint,
Un alt nebun ce stă să vază
Un tremur în genunchiu-ți fin,
Roşeaţă sub bărbie...
Doar eu mă iubesc...
Şi-această-mbrăţişare solitară
Mi se cuvine numai mie!