Soldat

Au plâns cu plâns din plânsul meu,
Arcaşii de pe ziduri,
M-am înălţat mişel pe apogeu
Uitând de cine-am fost în rânduri.

Acum cobor fără de aripi,
Împins de eu-l meu mai mare,
Şi zbier înfricoşat către ţărînă,
Şi urlu către zare.

De parcă eu aş fi robit,
De unul singur pe duşman,
Ce oare-n luptă m-a orbit,
Să fiu eu căpitan?!

Cu răni adânci mă tot mândresc,
Pe cicatrici purtam cununa,
Dar am uitat tot ce iubesc,
Am neglijat şi vina...

Acum nebun îndurerat,
Pasc printre mărăcini pelinul,
Spre-apusul vieţii învăţat

Să plîng, să nu-mi bat sânul...

Iubeşte-mă

Iubeşte-mă de parc-ar trebui,
Legată-n zale de o stâncă,
Chiar moartea de ne-ar birui,
Vom fi-ngropaţi în dragoste adâncă.

Iubeşte-mă ca-ntr-un plictis,
Ca-ntr-un păcat făcut în grabă,
Apoi să-mi recunoşti deschis
Oricui te-ntreabă...

Iubeşte-mă supusă trebuinţei,
Ca să nu pleci oricând, oriunde,
Dar fii rebel tiran al siluinţei,
Oricând dorinţa te pătrunde...

Iubeşte-mă ca-ntr-un clişeu atroce,
Sub clar de lună sau la răsărit,
Iubeşte-mă târziu, precoce,
Desprins din tot dar mulţumit...

Iubeşte-mă mizer ca-ntre tramvaie,
Foşnit în pungi luate cu-mprumut,
Iubeşte-mă-ntre aşternut şi ploaie,
Să cânt plăceri deşi sunt mut...

Iubeşte-mă în frica altor vremuri,
Ce ne-or ţine depărtaţi o vreme,
Dar la ideea, văd cum tremuri...
Iubeşte-mă şi nu te teme!

Curs

Lung se mai vaită cerul,
Azi mai altfel ca oricînd,
Lung priveşte luna pală,
Peste toţi, ne ia la rând,
Ca şi cum s-ar plânge nouă...
Ploile ce fost-au rouă,
Munţii verzi odată-n nori,
Codrul des, acum cârpit,
Timpul, scurt, de neoprit,
Zilele, parcă cioplite,
Totuşi, au un răsărit...
Nu e vină şi nici merit,
Nu-i pedeapsă ori un premiu,
Nu-i nadir cum nu-i zenit.
Toate-s azi, trecute mâine,
Tu, şi eu şi orice vezi,
Chiar şi văzul va rămâne,
Amintirea altor ani...
Trec şi nimeni nu le-opreşte,
Condamnate-s la a trece,
Toate scad, nimic nu creşte,
Nu-i nici unul să încerce
În mai  bine spre orice.
Lung se vaită ca nicicând,
Cu un trosnet de ocară,
Orice lucru, rânt pe rând,
Toate trec, toate-or să moară.

Câteodată

Câteodată uit de timpul
Care trece când eu stau,
Câteodată caut vinul,
Pe care nu vreau să-l beau,
Câteodată aud paşii
Mult prea fericitei morţi,
Câteodată uit că laşii,
Întruchipaţi în mine-s toţi.
Câteodată vântul rece
Deznădăjduit mă leagă,
Şi mă ţine, chiar încerce,
Să m-alunge lumea întreagă.
Câteodată gândul, norii,
Mă aduc tot mai aproape,
Deşi trec în noi cocorii,
De pieire ca să scape.
Câteodată, câte-atâtea,
N-au stat pavăză pe creştet,
Doar, anume, să-mi las mintea,
Să mă lase-n lume veşted.
Câteodată chiar credinţa,
Cum că încă mă încred,
Îmi ţinea gata fiinţa,
Ochii-n beznă să nu-i  pierd...
Câte-odată-n viată toate
Se întâmplă, uneori,
Doar ca una zisă "moarte",
Să o vrem de multe ori...

Învinuirea Batşebei

Au morţii ochilor pupile,
Să-mi vadă moartea dregătoare,
Când pe-o uliţă-ntre vile,
Scaldă una din copile,
Ca o moarte-n vlaga mea?

Aş da eu spre nimicire,
Mieluşea din sfântu-mi eu?
Nimic, alta n-am, şi-n ştire,
Crunt încoronat ca zeu,
Prim spre moarte, din oştire?

Cum în camere-am chemat-o ,goală,
Cum m-am trâns mieros păcat!
Ah, ar trebui  o boală,
Să-mi ucidă bietul pat!
Căci un rege n-ar pieri de-atâta...

Dar nu-i "sfânta" oare piaza,
Nu ea oare m-a ucis?
In sfinţenii, mi-a fost oaza
Cu păcatul de comis?!...
Ea l-a omorât nu eu...
Ea l-a-ncoronat...cu mine!

În prag de evadare

Aceste uşi de mult prea zăvorâte,
Aceste ziduri împuternicite să mă ţină?
Toate, toate-ar trebui azi risipite,
Să plec, să-mi caut scop şi vină.

Aceste geamuri îngrădite,
Cu gratii de nefericire cruntă,
Să fie sparte azi şi desfăcute,
Să mă lumine cerul meu ce se ascunde...

În temniţa trupescului "eu sunt",
În decăzuta operă de artă,
Resimt cum veacul mult prea crunt,
Mă schimbă-ntr-o erată.

Şi alţi nebuni, cu mine-n prag,
Mă calcă nopţile-n călcâie,
Cum fost-am lor o vreme drag,
Azi sunt doar cel ce-n urmă să rămâie.

Voi fi plecat...

Voi fi plecat când te întorci,
Pe drumuri pe care nu le ştii,
Nu te grăbi în urmă să-mi mai vii
Nici lacrimi să mai storci.

Când pleci, să laşi uşa deschisă,
Nu am prea mult bagaj să iau,
Am să dispar din viaţa ta şi am să stau,
Mereu în umbre cu inima închisă.

Te voi avea în gând ca o minune,
Întunecată în vremea de pe urmă,
Te voi păstra într-o secretă urnă,
Cu gând să te descoper mâine...

Dar ştim că mâine-i o risipă,
Că nu vei fi ce eşti şi cum,
Am strâns speranţele pe drum,
Le-arunc acum şi plec în pripă.