Înfloreşte

Înfloreşte câmpul, gândul,
Înfloreşte raţiunea
Către moartea toracală,
În dezaprecieri acute,
Înfloresc urându-ţi lumea.
Înfloreşte ochiul critic,
Ura, zâmbetul sarcastic,
Se desfac petale, plastic,
Scrijelind masca de lut.
Înfloreşte o grădină,
Pământescul Eden slut,
Acceptând prostia gurii
Care înfloreşte vina,
Ca pe-o plânsă comedie
Dureros de moartă...vie.
Plâng salcâmi, răzbună mâna,
Înfloreşte spinul vechi,
Viermi în trompe prin urechi,
Uite-aşa mi-e săptămâna,
Cu dureri neplânse-n umăr,
Cu ochi roşii, nopţi netoate,
Şi eu încă mă prenumăr
O neghină-n grâne copate.

Gânduri vechi

În palida-mi memorie
Tot vie stai, zâmbind degeaba,
Iar eu iubindu-te ca pe-o istorie,
Ce-şi plânge astăzi graba...

În rele guri, noi guri am fost
De rău şi de durere,
Acum ne plângem anul prost,
N-avem curaj din nou a-l cere.

Ne-am alintat ca-ntr-o visare,
Un strop de timp, nerepetat,
Şi ne-am numit Dalilă şi cântare,
Ploi de mătase, un gând necugetat...

Veci să treacă, plânsul parcă,
Nu-i mai dulce, mai puţin,
Şi azi tot te vezi pe-o barcă,
Pe alt mal, alt vis urdin.

La capăt de eczemă

Azi s-au rupt perdelele,
S-au despicat arbuştii din grădină,
Şi din toate nuielele,
N-a mai rămas una, măcar, pentru vină.

Azi s-a crăpat bolta
Din care am crezut că-mi vii
Şi s-au pecetluit ferestrele,
Lăsându-mă plâns, aşa cum nu mă ştii...

Azi s-au desfăcut gurile
Şi au rostit îndreptăţirea,
Pe pajişti pline cu cenuşă,
Azi s-a crăpat pentru noi simţirea.

Nor de bine

Acolo, peste dealuri, unde apune marele luminător,
Acolo vrei să pleci şi tu, ca o nălucă,
Şi n-am curaj să-ţi spun să mai rămâi un zbor,
Un salt...

Atunci, când bezna se aşează peste pleoape,
Când însuşi vântul tace sarbătorind amurgul,
Atunci te-aş cere cu ardoare mai aproape,
În schimb roşesc...

Şi tremur, tremur ca viţa în vântul din zori,
Mă tem să nu spui "nu", iar eu, un prea lung "da"...
Mă-nfricoşez la gândul c-aşa precum o amintire, tu zbori.
Şi inima mea...

Când toate-s gata de făcut în zi şi vine somnul,
Când nu mai am ochi decât în ochii tăi de vis,
Atunci parcă aş fi doar unul pe pământ, eu! omul!
Iar tu femeia...

Dar plec privirea în praful zilei şi-l ud cu lacrimi,
Ţin braţele spre soare ca să-l opresc în drum...
Întârzii seara pentru tine! Rămâi! te rog, fi-mi...
Nor cu ploaie roditoare, nu fum...

Pe câmp

O bestie, povară,
Îmi fac din vară-n vară
Peste suflet suflare spre pântec,
Lăsând inima să sară
Suicidară...
Jug din rug de piatră,
Pierd din sens la poartă,
Şi mă trezesc zicală,
Măgar fără zăbală.
Cresc din creştet
Creştineşte-ar zice unii,
Cu pavăza regret
Ce leagă inimii pumnii,
Şi trupului suflarea.
Mâine vine alinare,
Ca să te uit
Precum uitarea către timp,
Şi iar să ies în câmp
Să strig: iubire!

Pentru un fariseu

Să-mi fii tu sfântul, sfânta, proorocul,
Tu să te-aşezi în locul care-ţi place,
Tu să renegi sortita şi norocul,
Doar tu să fii în adunări cel ce nu tace...

Să-mi fii tu greul, multul, prea-muncitul,
Tu jug, tot tu un purtător smerit,
Să fii fără să ştii prea-lat-sfinţitul,
Şi criticul de bine, de proaste guri iubit.

Să-mi fii tu înţeleptul, de duh prea-plin,
Să-mi fii tu vorbitor cu-atâta zel,
Să fii tu cel ce spune când să plec, să vin,
Tu, fariseu cu îndoielnic ţel...

Să-mi reprezinţi ce-nseamnă să fii bun,
Un bun în teorii fără contur de faptă,
Iar eu să fiu cel care-ntrabă "Cum?",
Şi tu să îmi răspunzi pervers în şoaptă.

Eu să rămân o pleavă, o spună-n val,
Un gol neradical în poala ta cu ciucuri,
Dar un prea neînţeles arhetipal,
Conservator pe-ale-nfăptuirii drumuri...

Eu să rămân de cumpărat din buzunarul tău,
Gomeră necurată, tu pronumit un bun,
Dar amândoi să ne-nvăţăm odată, sfânt sau rău,
Că ne e dat să facem, nu să urlăm în drum.

Mă ruşinez, învăţ din scrisul pe nisip,
Şi scap printr-o renaştere din piatră,
Chiar dacă pentru tine sunt stereotip,
Mi-e gândul doar că El mă iartă...

Tu cum renaşti pe înălţimile alese?
Cum ceri în fapt, ceea ce zici?
Te văd înaltule, deşi smerit...cum să nu-mi pese,
Când mândru iarăşi te ridici...?

Fericiri...

Te las, te scot din mine cu greu,
Şi-ncerc în loc să pun ceva, orice,
Doar şapte demoni să nu intre, şi eu
Spun, de cei goi, ferice!

Te ştiu, ţi-aud vorbindu-ţi sfânta gură,
Prietene, dar eu nu prea te laud,
Ipocrit, te-văd cu ochi de-njurătură,
Ferice zic, de cei ce nu te-aud!

Te simt, oricine eşti făptură,
Nu cum ai vrea să fii, ci perisat
Căci fapta ta e-un glas de târâtură,
Ferice spun, de cin' nu te-a aflat!

Şi-aştept drept, la cot cu tine,
Sper, nu tot aici, lângă stânca spartă,
Tu să rămâi unde îţi stă mai bine,
Ferice de cine, cu adevărat, aşteaptă!