Ploaie de fine

Plouă ca-n poveşti,
Plouă cu vânt, cu gânduri,
Sau spart fântânile cereşti,
Curg toate în pământuri.

Plouă cu regrete
Peste suflete reci,
Curg lacrimi pe perete,
Curg fără încetare de când pleci...

Plouă, e furtună
În sufletele noastre, iubito,
Şi fiecare vorbă rece sună
Ca un sfârşit în incognito...

Al cui...

Pe-această cărare înspinată,
Pasul mi-e greu şi obrazul mi-e plâns,
Iar mintea mea atât de limitată,
Îmi spune fals, ades, că am ajuns...

Uit, în acest val de nebunie,
De unde vin. Ce nume mă accepte!?
Când toate caută o vină numai mie,
Mustrate-n cauzalităţi suspecte...

Al cui sunt? Aceasta mă frământă!
Din sânul cui, vina m-a lepădat,
S-ajung pribeag pe calea frântă
De-atâtea bucurii, dorite de uitat.

Al cui sunt? Mă-ntreabă propria-mi simţire,
Lipsită parca, de un ideal pierdut,
"Te pierzi călătorind spre-o nemurire,
În care crezi că încă ai crezut..."

Al cui cunt eu? Şi-ndurerat întreb,
De ce se-ndreaptă ochii mei în sus
Şi pasul meu către Horeb?
De ce aştept încă răspuns...?

Din inimă afară

Te plâng din inimă afară,
Minunea mea din prag de fericire,
Şi te cobor din luna mea pe-o scară,
Rebotezată din iubire...

Te-aş fi păstrat o veşnicie,
Să-mpart cu tine clipe spre amurg,
Dar tu mi-ai fost oglinda vie
Către căzutul demiurg...

Am căutat prea multe zări,
Cercetător secătuind în plâns
Şi în cutia cu speranţe, flori
Deşi nu m-au primit, am strâns...

Mă iartă azi că nu ţi-am fost,
Pe plac dorinţei, iar cand ferice, eu
Departe, fără să cer cost
Pentru dureri la apogeu.

Nu-i de vină nimeni

Luna plină nu-i de vină
Pentru noi...
Noi am scăpat ulciorul cu rele
În palmele fierbinţi,
În toate patru,
Şi am sperat în lacrimi, ca să spele
Păcatul vechi, şi noul cadru
De rugăciuni neascultate...
Ne trezim speriaţi
De întunecate şoapte
Şi lupte pe care le luptăm fără rost.
Adormim greu, cu durerea pierzării
În suflet, în gene, în credinţe.
Aşteptările nu mai au rod,
Clipesc dezamăgit de trezirea pe care zorii
O aduc necerută...

Şi la ce bun de-am căuta o vină,
La ce bun, tocmai, de am găsi-o?
Viermele rupturilor eterne
Ne-a sfâşiat venă cu venă
Simtirea reciprocă necioplită.
Ne-am căutat o vreme, două
Orbecăind cu palmele întinse în orbire,
Ne regăseam aievea, ne sărutam cu rouă,
Cu ploi spre vechi memorii,
Apoi ne furişam în rele graţii,
Ne iubeam atât pe câtă ură
Ne cerea inima spaţii şi timp,
Departe de primul bob de binecuvântare.
Nu-i de vină nimeni pentru noi!

Inimile ne străpung fiinţa
Cu dorul amintirilor din prima seară,
Din prima zi cu ape şi sori,
Din primii fulgi...din prima lacrimă vărsată,
Prima iertare, primele...veşminte impreună.
Inima mea te cere...şi te alungă.
Inima ta face la fel.
Nu-i de vină nimeni...
Noi ne răsplătim păcatul de-a fi noi,
Aceeaşi vechi fideli conceptului de tu şi eu..
Nimic mai mult.

Ce ştie ea...?

Ce ştie ea...?
Ameninţând cu vremuri nesfârşite
Sfârşeşte vremurile mele,
Şi parcă văd, în clipele întunecate,
În nopţile nedormite
Cum cerul minţii rămâne fără stele,
Iar ziua gândului îndeasă doruri
între lacrimi.
Precum şi altele, plecate,
Şi ea se depărtează...
Deşi n-o văd,
În ochii minţii durerea paşilor răsună,
Precum un colorit de furtună grea,
Sub pielea tâmplelor...
Şi tună, vântul rupe juruinţe,
Norii strâng lumina, să dispară,
Şi pe gât mi se aşează
Violent ca traiul între scânduri,
Dorinţa de o seară...
Veşnică seară a vieţii...

Ce ştie ea...?
Ea plânge-n sinea ei,
De parc-ar plânge singură în lume,
Dar nu se-opreşte din fuga...
Ce o-ndepărteaz-atât de dureros de mine...

Ce ştie ea...?
Mă trimite rece, cu vorbe chemătoare
De pară-aş avea lespezi în loc de suflet,
Ea nu ştie că mă doare,
Că fiecare faptă strigă asurzitor,
Acoperind mizerele cuvinte...
"Te iubesc..." la nesfârşit, un ultimatum,
Un capăt fără nod, Un fulger care scapă
De jugul greu pe cel nărod..adică eu...
Dar pune-nlocuind, piatră de poticnire la călcâi,
Şi silnicie de Sisif pe conştiinţa
Deja atât de vinovată...

Ce ştie ea...?
Tace...ca altădată.
Să ştiu că finele va fi acelaşi,
Acelaşi plâns în ziua de odihnă,
Aceeaşi promisiune încălcată...
Cum că eu niciodată...
Dar ea nu ştie!
Că dragostea a-nvins raţiunea,
Că demnitatea se coboară în adânc
De dragul dregei mele,
Că gândul necurat s-a curăţit iubind,
Că sunt cu ea, fără de ea, nu sunt.
Nu ştie,
Că viaţa nu mi-i povara ci sigiliul,
Că dorul nu mi-i jugul ci... tăcerea.
Că inima s-a vândut pe 30 de nimicnicii,
Să cumpere-o iertare refuzată
Prin înjosirea vorbelor în faptă...

Ce ştie ea...?
Trăieşte...viaţa mea,
Iar eu i-aş muri moartea, dac-aş putea...
Dar mi-ar trăi-o pentru ea,
Mi-ar risipi-o între netrăiri şi pofte sufleteşti,
Între iertări şi delăsări...

Ce ştie ea...?
Cum chiar şi-aşa,
Dacă-n aceasta-şi vede fericirea,
Aş renunţa, la schimb pentru sfârşitul ei...

Înţeles nebuniei

Dacă am asculta în nebunia lor
Pe cei pe care înţelesul nu-i cuprinde,
Dacă am asculta nebun de dor,
Nebun de a cunoaşte, nebunul ne-ar surprinde,

Dacă am lungi secunda-ngăduită,
Pentru-a pleca urechea către ne-nţeleşi,
Am înţelege, poate, raţiunea negândită,
Şi just, că ei, nu noi, sunt cei aleşi.

Un cuget făr' de reguli
E ca un lac ce tulbure se-agită,
Dar şi în lac, în mlaştină şi ierburi
E apă, ce limpede, e fericită.

Acelaşi chip îl are un nebun:
Nu-i fără mintea stearpă-n gânduri,
Ci însă-şi nebunia-i negru fum
Ce-nvaţă mintea să umble în comânduri.

Şi oare nu toţi ne tulburăm,
Nu toţi cerşim un susur blând şi dulce,
Limpezi unde, o clipă să ne bucurăm,
Din palma Celui ce minţile conduce...
Dacă vrem...?!

Nu toţi în nebunia noastră
Ne oglindim cu-atât mai sănătoşi ca alţii,
Dar limitaţi în scuaruri ca pe-o lastră
Ne obligăm să ne derâdem fraţii...?!

Aceeaşi nebunie ne e mamă,
Că-i dragoste, că e cuvânt sau socoteală,
Că e culoare, cânt ori salbă de aramă...
În nebunia noastră, înţelesul n-are fală,

Trăim nebuni, dar conştienţi...o mult prea fericită dramă.

Cugete adverse

Încetează-mi cugete să scrii
Din cugetul vecinei tale,
Căci şi tu ai ochii vii,
Chiar dacă-s plânşi de-atâta jale.

Nu vezi, nebuna cât robeşte,
Cu bici de dor, ore în şir?
De tine lepădată nebuneşte,
Zgâită moftului ce-i poartă bir...

Cugete, mai las-o cerşetoare,
De când e ea tiran şi rege?
Nu-i după ea, mereu să zboare,
Căci ar zbura mai cu măsură, de-ar înţelege.

E drept, eşti singur fără ea,
Şi logica ţi-e nebunie,
E drept, nu poţi trăi aşa,
Te-ai obligat, la braţ să-ţi fie,

Dar n-o lăsa, ea să conducă,
Pe-acest tango prea lustruit în plâns,
Te scuză de la dans şi urcă,
Spre gânuri ce încă n-ai ajuns...