De câte ori ai să găseşti minunea
Într-o nebănuit de scurtă viaţă,
De câte ori ai să rupi pâinea,
De câte ori ai sâ mergi drept, pe ceaţă?
Alergi un trai ce nu-i al tău,
Un timp împrumutat de căutare,
Alegi să faci şi bine dar şi rău,
Ca să-nţelegi ce rost au fiecare...
Pe drumul alternant, abrupt
Ai să-ntâlneşti o taină sfântă,
Ce-ţi va întoarce sufletul corupt
În stol de îngeri care cântă.
Şi-ai să iubeşti chiar dacă nu-nţelegi
De ce să ţi se-ntâmple ţie,
De ce înveţi fără sa-legi
Să ai tovarăş în călătorie...
Culorile fi-vor mai vii
Şi gustul meselor de sabat,
Va strânge dorul din câmpii
Pe chipul tău de om schimbat...
Mersul poate puţin mai ameţit,
Va fi umplut de voioşie,
Vei înţelege că a fi iubit,
E-o ne-nţeleasă taină din vecie...
Până când toate se vor clătina
Ca frunza aurie-n toamnă,
Până rămâne calea ta
Şi braţul tău fără de doamnă.
Până când stelele de ceară
Parcă se-ndeamnă să se-ascundă,
Până când inima îţi zbiară,
Şi nu e nimeni în întuneric s-o audă.
Atunci cărările de munte,
Ori drumul tău pe-al vieţii rearanjat făgaş,
Se sfarmă-n cioburi prea mărunte,
Să poţi lipi vreun dor pe sufletu-ţi gingaş.
Şi toate se întorc ameninţând,
Până şi tu vrei răul pentru tine,
Căci dragostea dispare murmurând
Cum că n-ai meritat vreodată bine.
Cum oamenii "expiră", n-ai să-nţelegi,
De parc-ar fi obiecte fără grai,
Când dragostea dispare, vei vrea să ştergi
Tot ce era cu tine când erai...
Când sufletul se-nchide-n stânci,
Când inima cu piatră vindecă egzeme,
Secretele te-mping pe brânci,
Ingenunchiat alegerii supreme...
Şi plânsul nu-i un susur blând,
Ci mai degrabă strigăt de balaur,
Căci vechiul suflet ce era plăpând,
E-un foc ce mistuie şi aur...
Te-ntrebi în clipa de final,
Când sufletul îţi şiruieşte-n rană,
De ce, pe tine, un trecător banal,
Iubirea te-a schimbat, fără s-alegi, în stană...
Postări
