Plâns de văduvă

Știu,  ca le-ai fi spus tuturor 
Să nu jelească, doar ca sa nu plâng, 
Şi știu că nu ar fi contat ce ești în ochii lor, 
Ci doar ce rămân eu ştergându-mi ochiul stâng, 
Pentru tine mai des,  mai greu. 

Știu că mulţi încă n-au aflat, 
Şi glumesc nătângii pe seama tuturor, 
Şi știu că i-ai fi apostrofat, 
Şi le-ai fi zis să-și vadă ei de treaba lor, 
Să nu-mi poarte greul meu. 

Știu că te-ai întoarce, oriunde ai plecat, 
Căci am împărțit același dor o viaţă, 
Şi știu că nu mă vei fi uitat, 
Oricât de întuneric e acolo,  oricât de ceaţă, 
Mă păstrezi lumină.

Oricâte-aş ști,  după tine tot jelesc, 
Şi tot mi-e dor în fiecare seară; 
Să pot dormi, frumos îmi amintesc, 
Că lângă tine viaţa mai puțin amară 
A fost,  și-ți mulțumesc!

Cerere

Deschide ochii hotărât,
E șapte,  e devreme,
Cu suflu-i tremurând în gât,
Își spune "nu te teme!"

Încet se-ntoarce către ea,
Un înger rătăcit pe lume,
Și simte cât de mult ar vrea
Să-mpart-acelaşi nume.

Demult în planuri încurcat,
Își caută scăparea,
Să-i spună cum că l-a schimbat,
Şi-i poartă adorarea;

Să-i spună cum, e numai ea
În gândul lui,  în toate,
Şi cum inel deja avea,
Doar să mai spună da, of poate...!

Şi-mpins iubindu-i mult ființa,
Coboară lângă pat,
Şi scoate din sertar dorinţa
Gătit de întrebat...

Ea mormăie în somn ușor,
De dragul ei, el se topește,
Şi-ncet trimite soapte-n zbor
Sperând că se trezește.

Deschide ochii ezitând,
Şi parca ea lumină ziua,
Se-aprinde-n el numai un gând
Să nu mai joace piua.

Și spune hotărât și tare,
"Vrei sa fii...?" dar nu termină,
Ea de-odadă-n gât îi sare,
Se făcu și mai lumină!

"Da, da, da!"  Strigă frumoasa,
Fericita zâmbitoare,
Nu mai este somnoroasa,
Care mormăie agale...

Uite-așa inunda patul
Cu lumini în zori de zi
Când doar el, și nu e altul,
Când doar ea,  și ea va fi.

De regăsit

Mai dă-mi o şansă doar,
Citeşte-mi încă un cuvânt,
Nu-s toate-o feerie, dar,
Mi-s toate dintr-un gând.

Poate nu-i rima clară,
Te rog însă, îndură,
Nu-s toate scrise-n vară
Spre ierni a urătură...

De nu te vezi aici,
De nu-mi eşti printre rânduri,
Poate urmezi. Şi gici!
Îmi eşti deja în gânduri.

Nu-i trebuinţă nouă,
Să ne fi cunoscut,
Poate-ntr-o vorbă, două
Deja te simţi ştiut...

Şi dacă le-ai găsit,
Citeşte-te din mers.
Nu am cuvânt de risipit,
Ci oameni puşi în vers.

Din cartea iubirii

În cartea iubirii uit petale de flori,
Chiar dacă pagini or fi creponate,
Cu doruri,  şi lacrimi, şi stele şi sori,
Petale rămâie, amintiri parfumate.

În cartea iubirii uit ochii frumoşi,
Cuvântul de miere şi vorba duioasă,
Să ştiu că-s acolo, aşteaptă neroşi,
Să le-mbrac într-o zi mai frumoasă.

În cartea iubirii pe plac îmi e traiul,
Şi-avânt orice gând într-acolo,
Reînvăţ sa iubesc,  iubirea mi-e raiul,
Chiar de mi-e cântul încet căci e solo.

În cartea iubirii toată durerea-i cântare,
O lecţie ce pieptul nu-mi uită,
De-acolo îmi iau o inimă mare,
Curată şi nouă,  nefrântă!

Nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu

Câte lupte-am dus cu toţi,
Fără ca vre-unul să ştie,
Câţi m-au învins şi câte nopţi
Am pierdut în jubilaţii pe hârtie.

Câte frunţi, toate ale mele
Am şters de sudori cărând muniţii
Şi-am atacat pe toţi în lupte grele,
Razbindu-mi demonii şi sfinţii.

Câte ceasuri nesfârşite
Trecut-au strivindu-mă-n şenile,
Şi-n huruitul lor pe nesimţite,
Orele se prefăceau în zile.

Luptele-acestea nevăzute
Pe frontul meu înconjurat de plopi,
Lasă în urmă cratere tăcute,
Şi-nmormântări de vremuri,  fără popi.

Dar nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu!
Toţi văd frumosul ochilor curaţi,
Căci i-am păstrat aşa mereu,
Tot plânsi,  tot singuri, singuri fraţi...

Nimeni nu ştie ce e-n sufletul meu!
Luptele chiar de le-aş face-n mici tertipuri,
În toate,  duşmanul cel mai aprig:  eu!
Cea mai grea redută în toate-aceste timpuri.

De-aş scrie...

De-aş scrie cum mă simt,
Mereu ar plânge versul,
Mereu mi-ar fi grav mersul
Şi gândul mereu strâmt.

De-aş scrie tot ce văd
Săracul vers lungan,
Întins ar fi,  parcă de-un an
Pe roată,  tras către prăpăd.

De-aş scrie tot ce-aud
Oh,  sfinte şi nebune,
În pale şi cărbune,
Mi-ar arde versul ud.

De-aş scrie ce gândesc,
Mi-ar alerga peniţa
Şi-ar plânge firul, viţa
Demonic imn ceresc.

De-aş scrie câte ştiu,
Şi văd, aud, ori înţeleg,
Aş mulţumi că încă merg,
Şi nu mi-e chin să fiu.

Că-s bun şi rău, tandem contemplativ,
Oricât aş vrea altfel,
Oricât m-aş umple iar de zel,
Dual,  complet şi trist repetitiv...

Parte din mine

O văd zâmbind de parcă-i fericită,
N-aş şti dacă e, sau doar o grabă,
O-mpinge-n căutări a fi iubită,
Printre regrete,  prea sfârşită,  oarbă.

O văd alergând mai repede ca ieri
Spre culmi atinse doar în vis,
Şi-n dreptul ei nu poţi să ceri,
Mai mult decât un compromis.

Căci doar atât rămâne de făcut,
Zâmbind să vadă toţi cum fericirea,
N-a fost în inimi, deci, ea  s-a născut
În minte,  pe nesimţite, ca iubirea.

O văd,  dar, şi singură-n ascuns
Cum singură-i cu-oricine-ar fi,
De parcă mascarada nu a fost de-ajuns
Şi raţional nu ştie a iubi.

O văd ascunsă-n pumnii strânşi,
În ochiul urii,  sub greutăţi ce sculptă
Rărunchii tineri, calzi dar plânşi
În cete de nebuni, împinşi de neoprit în luptă.

O văd în reci amiezi ,
Prin geamuri cum priveşte dusă,
Gândind la pajişti ultime şi verzi,
La dragostea ascunsă...

O văd în depărtări de mine, ce era
Din mine parte. Sunt un "el" boem
Şi totuşi o numesc o ea,
Fără de nume, binecuvântare şi blestem.

Inimă sau suflet,  simţire ori trăiri,
O mână de cuvinte puse bine
într-o strofă
ÎI dau o mie de numiri,
O văd aparte eu,  o ea, din mine,
O veşnică amorfa...