Meditațiile pernei

La capătul pernei mele
Stă pustiul și singurătatea,
Pierdut ca un condor în vele,
Îmi caut libertatea...

Acolo unde umbre nu-s,
Și nu e vizitată calea,
Preferatul loc de plâns,
De unde îmi șoptește marea...

La braț distanță, la milenii,
Singurătăți atât de-aproape,
Pe umeri porțile poverii,
Mi le-am purtat cu dor de șoapte.

Dacă un capăt e prea greu,
De unde privesc știu sigur,
Nu mor nici azi de dorul tău,
Nu îmi e frică să dorm singur.

Dar prin pustiul alb de-acolo
Adesea rătăcesc visând,
La cum ar fi de n-aș fi solo,
Și-un chip în zori mi-ar înflori zâmbind...

Nevăzută

Așterne-te în calea mea cu flori de rușinată,

Să-mi dai un semn că-n lume este,

Încă, suflet de poveste,

Și lumea nu-i aproape ruinată.

Arată-mi-te ca o ploaie de vise și divin,

Pârjolul gheenei să-l topești,

Să-mi spui că tu iubești,

Dar ți-e iubirea deoparte și paharul plin.

În calea omului cu plete lungi,

Fi-mi leu și nu Dalilă,

Nu-mi cere sufletul idilă,

Ci zâmbete încredințate-n dungi.

Așterne-te în drumul meu cu gândul,

Și nu-mi vinde povești de ceas,

Nu-ți bate ceasul într-un pas,

Cu șablonul, forma, rândul...

Mă scutură în ploi cum, nevăzută, știi,

Din firea mea de singur și nebun,

Mă ține-n raze să îți spun,

Fără cuvinte cum și cât să-mi fii...

Cum n-am știut...

Mi-ai umplut pieptul cu stele,

Dar stelele cad, stelele mor.

Și-i dureros de neîntâmplător,

Cum doar în toamnă peste piele

Mi se-aștern plecări .

Lăsat-am sincerități prin gări,

În tremurul rece și târziu,

Și-acum ochii nu mă știu,

Buzele plâng în delăsări,

În pofte de sărut.

Oricâte veacuri te-aș fi vrut,

Mai mult mi te doresc ferice,

Chiar pieptul pradă să îți pice,

În alte brațe, pe alt gât,

Cum ai ales, cum n-am știut...

Spre dimineață

E prea târziu sau prea devreme,

Iubiri să mai vânăm,

Când încercări ne lasă plini de semne,

Pe șine fără gări.

Când drumuri lungi n-au destinații,

Și nopți întregi n-au dimineți,

Nu mai contează ce zic alții,

Când neiubind înveți.

Și rostul lungilor tăceri,

Sădește vremi de înțeles,

Să cauți alteori să ceri,

Uitărilor vreun preț.

Crepuscul

Lasă-mă să dorm, lasă-mă sa mor

În acest poem fără noimă, fără glas,

Lasă-mă pierdut, pas cu pas,

Vers cu vers între lipsuri de rimă,

În stihuri de dor...

Lasă-mă cum altfel, nu m-ai lăsa în pace,

Pierdut printre cuvinte, rătăcitor în oase,

Prizonier în piele și liber printre inimi,

Nebunul care-n case îți intră pe-nserat

Când versul mă aduce, acolo unde-ți place

În regăsirea dulce, în palma altui pat.

Lasă-mă să urlu, să plâng îndurerat,

Când totul trece, pleacă,

Rămână vorba -n vers,

Iubirile ne-neacă, și banii ne lipsesc,

Norocul ne-ocolește, privește siderat,

Cum preferăm sorții să ne treacă,

Lenevind în suflet, sclavismul cel pervers.

Lasă-mă în mine, că-n voi îmi e ruina,

Să-mi plâng printre cuvinte

Efemerități ce dor,

Din rândurile-mi mie, tu citește-mi printre,

Și nu pleca urechea la tot ce alții vor,

În asta-mi stă păcatul, aici îmi este vina.

Piua cu amintiri

Când toți în jurul meu te-acuză

Că n-ai fi ce-aș fi ales,

Tu mi-ai fost prieten, muză

Și motiv de interes.

În culori contemporane,

Și abstractizări pe piele,

Tu îți spui povești aparte,

Când pupila ți le cere.

Că sa nu vorbim de lucruri,

Ce artistic le-așterneai

Pe cerul gurii și în locuri

Pe care nu le mai spuneai.

Nu-i perfectă nici o floare,

Nici noi nu ne-am prefăcut,

Nori de fum zburând spre soare,

Primăvara ne-a urât.

Dar nu te-am uitat și ieri,

Te-am purtat mai toată ziua,

Printre gânduri către veri,

Ți-am zâmbit, strănuturi, piua!

Ultima Efemeră

Îmi detest rândurile.

De când nu mai ești, nici o vorbă nu mai sună,

Nici un vers nu mai cântă...

Gândurile sunt aievea în alergări

Să nu te vadă.

Și-i parcă o cutumă

Între piept și frunte să te uite...

Acolo sus apusurile cântă,

Dar patru ochi nu le aud,

Și stelele pe rând se-aruncă

De pe boltă, și se frâng

Către zorile ce albe

Doruri plâng...

Vezi? Nici gândurile tale nu mai ard ca altă dată,

Presupusa îmblânzită,

Cu-n alt nume și alt drum...

Mâinile ce te-nchinau ca artă

În iubirile postum,

Și-ți țineau loc de suflare,

Îngropată în cearceafuri,

Pernă, pavăză, costum...

Pe cărări de ”totdeauna”,

Și grăbirile-n frustrări ,

Nu-ți rămâne decât urma

Pașilor grăbiți pe scări...

Nici elastic, nici căpșună,

Toți pereții casei țăndări,

Blestem inima nebună,

Și amorurile-n gări.