Lozincă

Strâns de suflet în sânul beznei,

Cu-n ciot de humă scrijelind,

Lozincă spre libertatea gleznei,

Trecuturile iar jelind,

Răscoală sufletul muțit

De furt de suflete pe față,

Sub amenințări perverse de cuțit,

De siluete de paiață.

Cum te mustră neavutul,

Și-mi vrei și ambalajul ce mă leagă,

Mă ține încă nedurutul.

Să-ți las inima pribeagă.

Și cum te vrei mai înălțat

Decât însuși tatăl deziluzionării

De plânsul văduvelor ațâțat,

Vei da socoată țării!

Fără titlu

Dacă aprind o lumină rece la geam,
Și stau cu spatele la ea,
Am să cred toată noaptea,
Că e dimineață.
Dacă mă îmbrățișez cât cuprind,
Cât știu că e dimineață,
Nu am să cred că nu sunt singur.
Fără pereche:
Lumina din fereastră în pântecul nopții,
Ce cred, sau nu,
Ce sunt sau tu,
La fel și lipsitul, rând, de rimă,
La fel și fără vină
Pe eșafod zâmbind pervers,
Dreptatea, partea să îmi țină...
Din mers...
E dimineață
Și nu sunt singur.

De două ori 14

Îmi car genunchii rupți de drumuri,

Alene printre vechi poteci,

Amintiri mă-mpung ca ruguri,

Arzânde pentru veci,

La fiecare colț de stradă,

Pe orice bancă-n orice parc,

Parcă te văd și azi, baladă,

Pe brațu-mi să te-mpac.

Din câte-au fost, numai de tine

Mai vreau; mai tot îmi amintește,

Avându-mă urând și mâine,

Ce nu ești tu și mă iubește.

N-a fost povară îndrăgită

Mai mult decât mi-ai fost, curată,

Podoaba-ți neagră, pribegită,

În spic, pe dos o dată...

Nu tu, ci o nălucă,

Un gram însângerat de amintire,

Mă ține veacului pe ducă,

Departe de-a mea fire.

De-or fi iubiri cum au mai fost,

Trecânde, lăsându-mă în tină,

Nu tu, ci eu cu al meu rost

Mi-or fi în veci, de vină,

De spicul tot pe dos îl împletești,

De traiul tot curat îl ai,

La fel, pruncește să iubești,

Și-n rosturi sfinte unde ești, să stai.

Meditațiile pernei

La capătul pernei mele
Stă pustiul și singurătatea,
Pierdut ca un condor în vele,
Îmi caut libertatea...

Acolo unde umbre nu-s,
Și nu e vizitată calea,
Preferatul loc de plâns,
De unde îmi șoptește marea...

La braț distanță, la milenii,
Singurătăți atât de-aproape,
Pe umeri porțile poverii,
Mi le-am purtat cu dor de șoapte.

Dacă un capăt e prea greu,
De unde privesc știu sigur,
Nu mor nici azi de dorul tău,
Nu îmi e frică să dorm singur.

Dar prin pustiul alb de-acolo
Adesea rătăcesc visând,
La cum ar fi de n-aș fi solo,
Și-un chip în zori mi-ar înflori zâmbind...

Nevăzută

Așterne-te în calea mea cu flori de rușinată,

Să-mi dai un semn că-n lume este,

Încă, suflet de poveste,

Și lumea nu-i aproape ruinată.

Arată-mi-te ca o ploaie de vise și divin,

Pârjolul gheenei să-l topești,

Să-mi spui că tu iubești,

Dar ți-e iubirea deoparte și paharul plin.

În calea omului cu plete lungi,

Fi-mi leu și nu Dalilă,

Nu-mi cere sufletul idilă,

Ci zâmbete încredințate-n dungi.

Așterne-te în drumul meu cu gândul,

Și nu-mi vinde povești de ceas,

Nu-ți bate ceasul într-un pas,

Cu șablonul, forma, rândul...

Mă scutură în ploi cum, nevăzută, știi,

Din firea mea de singur și nebun,

Mă ține-n raze să îți spun,

Fără cuvinte cum și cât să-mi fii...

Cum n-am știut...

Mi-ai umplut pieptul cu stele,

Dar stelele cad, stelele mor.

Și-i dureros de neîntâmplător,

Cum doar în toamnă peste piele

Mi se-aștern plecări .

Lăsat-am sincerități prin gări,

În tremurul rece și târziu,

Și-acum ochii nu mă știu,

Buzele plâng în delăsări,

În pofte de sărut.

Oricâte veacuri te-aș fi vrut,

Mai mult mi te doresc ferice,

Chiar pieptul pradă să îți pice,

În alte brațe, pe alt gât,

Cum ai ales, cum n-am știut...

Spre dimineață

E prea târziu sau prea devreme,

Iubiri să mai vânăm,

Când încercări ne lasă plini de semne,

Pe șine fără gări.

Când drumuri lungi n-au destinații,

Și nopți întregi n-au dimineți,

Nu mai contează ce zic alții,

Când neiubind înveți.

Și rostul lungilor tăceri,

Sădește vremi de înțeles,

Să cauți alteori să ceri,

Uitărilor vreun preț.