Pe preț de nebunie

În pragul nebuniei, când spațiul este gol,

Când ușa gândurilor toate,

Dă cale reveriei, în pieptu-mi ca pe hol,

Când timpurile moarte,

Extravagant se-mbracă,

În vocile ce-odată dictau pieziș rațiunea...

Când pietre funerare lucesc mai bine lunea,

Și liniștea m-atacă,

De parc-aș fi dușman,

Fără de dubiu, parcă,

Nu-s singur, singur !

Trecutul e mai sigur, pălește orice plan,

Sângele mă evită, și ochi mă ocolesc,

Doar timpul nu mă trece,

Doar creieri-mi cerșesc

O liniște de haos

Pe brațe de divină,

Fără de mări ca Laos,

Fără regret sau vină.

Când dulcea reverie,

Mă cheamă din mormânt,

Pe pat de nebunie și-nmiresmat pământ,

Când lumea nu mă știe,

Și drumuri nu mă pleacă

În căile prea late,

Și nurii nu mă-ncearcă,

Mi-s toate o mocirlă

De pierdere și vânt,

Până și suflul palid de tinere zvâcniri,

Ce se răscoală-n zarvă

Când li se fură pântec,

Mi-s proaste la citiri

Când le e lumea cântec.

Până și dragostea de-atunci...

Povești de îngeri prin războaie,

Sunt astăzi renunțări pe brânci,

Și farduri scurse-n ploaie.

Când fericirea ta, iubire,

Stă-n buzunarul mai versat,

Când nu-ți mai stă în fire

Să lupți spre ce-ai visat,

Cu prețuri se-mprumută,

Orice în lumea asta,

Valorile se uită,

Și florile se cer!

Când ușa-n reverie mă scapă și mă pierde,

Oh, asta mi-e năpasta,

Iar inima de verde

Mă lasă fără fler.

Lozincă

Strâns de suflet în sânul beznei,

Cu-n ciot de humă scrijelind,

Lozincă spre libertatea gleznei,

Trecuturile iar jelind,

Răscoală sufletul muțit

De furt de suflete pe față,

Sub amenințări perverse de cuțit,

De siluete de paiață.

Cum te mustră neavutul,

Și-mi vrei și ambalajul ce mă leagă,

Mă ține încă nedurutul.

Să-ți las inima pribeagă.

Și cum te vrei mai înălțat

Decât însuși tatăl deziluzionării

De plânsul văduvelor ațâțat,

Vei da socoată țării!

Fără titlu

Dacă aprind o lumină rece la geam,
Și stau cu spatele la ea,
Am să cred toată noaptea,
Că e dimineață.
Dacă mă îmbrățișez cât cuprind,
Cât știu că e dimineață,
Nu am să cred că nu sunt singur.
Fără pereche:
Lumina din fereastră în pântecul nopții,
Ce cred, sau nu,
Ce sunt sau tu,
La fel și lipsitul, rând, de rimă,
La fel și fără vină
Pe eșafod zâmbind pervers,
Dreptatea, partea să îmi țină...
Din mers...
E dimineață
Și nu sunt singur.

De două ori 14

Îmi car genunchii rupți de drumuri,

Alene printre vechi poteci,

Amintiri mă-mpung ca ruguri,

Arzânde pentru veci,

La fiecare colț de stradă,

Pe orice bancă-n orice parc,

Parcă te văd și azi, baladă,

Pe brațu-mi să te-mpac.

Din câte-au fost, numai de tine

Mai vreau; mai tot îmi amintește,

Avându-mă urând și mâine,

Ce nu ești tu și mă iubește.

N-a fost povară îndrăgită

Mai mult decât mi-ai fost, curată,

Podoaba-ți neagră, pribegită,

În spic, pe dos o dată...

Nu tu, ci o nălucă,

Un gram însângerat de amintire,

Mă ține veacului pe ducă,

Departe de-a mea fire.

De-or fi iubiri cum au mai fost,

Trecânde, lăsându-mă în tină,

Nu tu, ci eu cu al meu rost

Mi-or fi în veci, de vină,

De spicul tot pe dos îl împletești,

De traiul tot curat îl ai,

La fel, pruncește să iubești,

Și-n rosturi sfinte unde ești, să stai.

Meditațiile pernei

La capătul pernei mele
Stă pustiul și singurătatea,
Pierdut ca un condor în vele,
Îmi caut libertatea...

Acolo unde umbre nu-s,
Și nu e vizitată calea,
Preferatul loc de plâns,
De unde îmi șoptește marea...

La braț distanță, la milenii,
Singurătăți atât de-aproape,
Pe umeri porțile poverii,
Mi le-am purtat cu dor de șoapte.

Dacă un capăt e prea greu,
De unde privesc știu sigur,
Nu mor nici azi de dorul tău,
Nu îmi e frică să dorm singur.

Dar prin pustiul alb de-acolo
Adesea rătăcesc visând,
La cum ar fi de n-aș fi solo,
Și-un chip în zori mi-ar înflori zâmbind...

Nevăzută

Așterne-te în calea mea cu flori de rușinată,

Să-mi dai un semn că-n lume este,

Încă, suflet de poveste,

Și lumea nu-i aproape ruinată.

Arată-mi-te ca o ploaie de vise și divin,

Pârjolul gheenei să-l topești,

Să-mi spui că tu iubești,

Dar ți-e iubirea deoparte și paharul plin.

În calea omului cu plete lungi,

Fi-mi leu și nu Dalilă,

Nu-mi cere sufletul idilă,

Ci zâmbete încredințate-n dungi.

Așterne-te în drumul meu cu gândul,

Și nu-mi vinde povești de ceas,

Nu-ți bate ceasul într-un pas,

Cu șablonul, forma, rândul...

Mă scutură în ploi cum, nevăzută, știi,

Din firea mea de singur și nebun,

Mă ține-n raze să îți spun,

Fără cuvinte cum și cât să-mi fii...

Cum n-am știut...

Mi-ai umplut pieptul cu stele,

Dar stelele cad, stelele mor.

Și-i dureros de neîntâmplător,

Cum doar în toamnă peste piele

Mi se-aștern plecări .

Lăsat-am sincerități prin gări,

În tremurul rece și târziu,

Și-acum ochii nu mă știu,

Buzele plâng în delăsări,

În pofte de sărut.

Oricâte veacuri te-aș fi vrut,

Mai mult mi te doresc ferice,

Chiar pieptul pradă să îți pice,

În alte brațe, pe alt gât,

Cum ai ales, cum n-am știut...