De ce nu dormi...

De ce nu dormi în stele vii,

În pat de lună și de nori,

Arginți pe mările pustii,

Se-adună pe nisip ca flori.

De ce nu dormi în ceasuri fade,

Cântări din larg te-aduc spre somn,

Când doru-i rece-n spume cade,

Marea o ea, nisipul domn.

De ce nu dormi îmbrățișată

De plaja arsă de iubiri,

Când marea strigă blestemată,

Să-nghită-alte trăiri.

De ce nu dormi și povestești ,

La schimbul clipei de amurg,

Ce în uitări adăpostești,

Și iarăși pe obraji se scurg...

De ce nu dormi în ceasuri vii,

De ce nu dormi în stele fade,

Din dorurile toate, mii,

Doar luna de pe boltă cade;

De ce nu dormi și povestești,

Cu șoapte calde-n plaje reci,

Despre ce încă mai iubești,

Despre când vii și nu mai pleci.

Relativități

Cum ne judecăm diferit,

Cum de asta unii vânează, alții sunt prada,

Un mister ce zace neobosit,

Pe minți, ca pe internet Cicada.

Istoric sau nu, legat de consimțământ,

Peste voința ei, el să se înfiripe,

De parc-ar fi citit un jurământ

Scris de Acontius pentru Cydippe.

Problemă morală generând

 multe păreri personale,

Văzută de-oracol ,

Amorfă, ca o mână de-opale,

În lumini: un spectacol,

În beznă distracții astrale...

Și-atâția-mpânzim,

Albastrul glob de țărână,

Și toți ne repezim,

Spre o părere mai vână,

De asta în sute de minți,

Ceasul atomic ticăie diferit,

Și ce nu-i banal pentru sfinți,

Pentru voi e doar explicit...

Hotărâre

Sărută-mă cu scântei pe cantul minții,

Când șterg povești cu buze de speranță,

Și-n tine îți reîntregesc părinții,

Cum universul însuși se împacă în balanță.

Acel contrast de după care plângi,

De parcă ai urâ ce ești,

Sunt două grame de povești,

Ce-n piept le-amesteci și le strângi.

Două spirale, poate, fără potrivire,

Și tu ca rezultat de neatenții,

Nu-i timp de-ntors, spre-nvinuire

Ori pentru ei, de ridicat pretenții.

Te lasă dar, încredințată că spre bine,

Orice în tine s-a-mpletit,

Și-ți iartă pieptul când suspine,

Mai scapătă șoptit.

În schimb, rămâi oricum ți-ar spune,

”Ceasul” ce știe de perechi,

Să nu repeți totul pe vechi,

De n-ar mai fi alta ca tine.

Și-n vremi de hotărâri de piatră,

La cruci de drumuri să alegi,

Nu calea slobodă și dreaptă,

Ci pas pe care deocamdată,

Eziți să-l înțelegi...

Rădăcini

Te-am visat...

Cu grumazul plin de gânduri ponosite,

Și inima scăldată în dorințe vechi,

Cu fruntea încâlcită în cosițe aurite

Și vise-ntre urechi.

Așa cum nu ai vrut să fii,

Mereu pe drumuri între stârvuri,

Exemplul  celor ce dintîi,

Te-au semănat în plăți și sâmburi.

Și de parc-ai însemna ceva,

Te-am visat din nou spre dimineață,

Plecată, cum cel mai bine îți stătea ,

Fără de sens, paiață...

Căci perfecțiune am cărat,

Pe umeri amândoi, ca una,

Dar imperfectul ce-a urmat ,

Ne-a fost, de spini, cununa.

Și-o port alternativ pe creștet,

Când eu, când tu, în tresăriri trecute,

Când dregostea, din rădăcini de veșted,

Mă amintește viu dar putred...

Predispoziție

Mă întreb de-un sfert de veac,

De ce mi-s oare surghiunit,

Să mă pun în strofe teanc,

Și-n iubiri să stau zidit.

De ce n-oi avea plecare

Către legi, ori boli, ori case,

Și mi-e dat, din toate, oare,

Să fac versuri din grimase.

Orice cută într-o hartă,

Orice tic sărit din tac,

Mi-e dat într-o rimă spartă,

Să o strig și să o plac.

Orice ifos de femeie,

Orice patos ne-mplinit,

Mi le fac frumos la cheie,

Vers de nori, catren granit.

Și din toate, mai povară

Îmi stă să-mi astupe gâtul,

Gândul, la iubiri de vară,

La frumoasa și urâtul.

Gândul că ne cerne vremea,

Prin pustiu de despărțiri,

Și ni se corcește gena,

În promiscuu și-amintiri.

De ce nu mi-e dat și mie,

Ca un om normal, ce-aș vrea,

Să cresc și să tai o vie,

Și să-mi cumpăr casa mea?

În schimb, versul mi se scurge,

Miere, untdelemn pe tâmple,

”Scrie! Scrie, demiurge!

Ce a fost, ce-o să se-ntâmple.”

De vară

Pe aleile cu tei,

Prea târziu și prea devreme,

Mă aleargă pașii mei,

Spre tăcerile boeme.

A trecut aproape-o vreme,

De când nu-am mai scris iubire,

De când nu-mi mai stă pe perne

Fericire.

Și mi-aș spune că e rău,

Dar mai des îmi spun că-i bine,

Mă dezvăț de trupul tău,

Amuzat printre ruine.

Și mi-aș spune că e bine,

Însă uneori e rău,

Mai ales când n-am pe mâine,

Măcar părți din suflul tău.

Mi-a rămas vorba pe seară,

Mi-s prea bătrân și prea secat,

Să mai port iubiri de-o vară,

Când iubirile-au plecat.

Iubire de București

Iubi-m-ai cum iubește

Claxonul, semaforul,

Când rabla nu-ți pornește,

Și nu poți să-ți iei zborul.

Iubi-m-ai cum iubește,

Chiria, proprietarul,

Când luna se-mplinește,

Și încă n-am salariul...

Iubi-m-ai cum iubește

Minora, Centrul Vechi,

N-oi fi cine-o pârăște,

Lua-te-aș de urechi!

Iubi-m-ai cum iubește,

Provinciala traiul,

Când vezi-tu, locuiește,

În București, niznaiul...

Iubi-m-ai cum iubește,

Angajatorul, sclavul,

Când minim îl plătește,

În sarcini ca bolnavul.

Iubi-m-ai cum iubește

O grasă, cu de toate,

Din Dristor de la ”pește”

Shawarma, din păcate.