Vulcanul de Treflă

Acești patru ani se simt ca un patru de treflă

Acostat, rătăcit pe o plajă de vulcan;
Clipește în zori nedormite și abia mai răsuflă

Cuprins în fieșce paișpe’, în fieșce  an…

Aceste patru-cinci vremi de batjocuri,

Bezmeticind curajos prin singurătăți,
Lasă tăcute atâte-a-nsemnate simboluri,

Și ne așternute, atâtea doruri și nedreptăți.

Mă amintesc mai mult hâtru decât fericit,

Deși erai pale de rai pe palme de iad,

M-ai scos din obsesii, m-ai învățat cum iubit,

Pot să fiu demn, și când cad...

Dar m-ai lăsat în căderea-mi nefastei

Căci ți-aș fi făcut pajiște-n hău,

Să dăm forme pucioasei

Să prefacem raiul în rău...

Depărtările noastre nu ne-au rupt, ne-au clădit,

Chiar de căile-s proaste și mări ne despart,

În brațele altui chip plămădit,

Te vreau, azi strălucind, tu smarald!

Căci tot ce-a avut mai de preț decăzând,

Sufletul meu de cenușă în mare,

E să te facă, după ce-a fost iubit,

În cărțile Freyei, nemuritoare.  

Oval Vicios

Reversul umbrelor din “anul spin”

Prin creste de neadevăr pandemic,

Nu-s nocturne fantasme, ci lumini

Când duhul colectiv e mai mult laș decât anemic.

O nouă transhumanță de fiare vii

Se luptă în ascuns cu însăși viața

Pozând sub semnul unor "fleur de lis"

Pretind că ne vor siguranța.

Și-n-tr-un mârșav și pixelat misionarism

Avântă lumea într-un carnaval

În care plângem toți crezând într-un sofism

Legându-ne-ntr-un vicios oval.

Și dacă nu e de ajuns o mare plânsă într-o eră,

Șupuși de frica celor ce ne mint,

Chiar de le e cu lips-o emisferă,

Vor tot la fel să nu mai simți, să nu te simt...

Ne-a rămas, cu haz patetic să urâm,

Pe cel de lângă noi, scindati,

Neputincioși cu visele sub caldarâm,

Fără temei în optimism și predictibil - ignoranți.

Și-n ceasul minților sărace,

Ne-om vinde și ne vom trăda pe-arginți,

Căci nu vom mai percepe altă pace

Decât legați, în case și cuminți. 

Soror Mea...

Din simplu și lumină,

La trei vremi de mine,

Din aceeași rădăcină,

De-aproape 3 decenii,

Se naște o sulfină

Ce împotriva vremii,

Întinerește-n valuri

Crescândă-n frumuseți,

Constantă în năravuri,

Maestră-n bunătăți.

Și-o scriu în varii versuri, vigilent,

La două ceasuri de-mpliniri, pe fugă,

Că-n anii ce-au trecut, cu-așa talent,

Îmi crește, de parcă dă să mă ajungă.

Și-ai crede că în lume,

Mai sunt așa-nfrățiți,

Și e banal a spune,

”Multi ani!” de-s împliniți,

Dar dacă anii nu-s

Decât poveți în amintiri,

Iar totul ce s-a dus,

E doar prilej de mulțumiri?

Aievea năpăstuim poverile din vârste,

Când mulți n-ajung să sufle-n atâtea lumânări,

Și-n schimbul nopților ce plânse

Tu le-ai purtat, astăzi primești numai urări…

N-am prețui un pat de flori,

Cât prețuim găsitul de petale,

În viața asta, când cobori,

Înveți să urci, se pare;

Două zeci și… nu sunt mulți,

E locul ce-n timp, împreună

Și inima și sufletul pe munți:

De le-ai purta ca pe cunună!

E anul tinereții,

Cu cel mai mult curaj,

E anul frumuseții,

Înțelepciunii gaj.

Și-orcând, oricât ar fi să fie dat în zare,

Ești fiică în fiecare zi și oră,

Iar ce nu-i dat să fie, nu e la întâmplare,

Eu te iubesc mereu, ești cea mai bună soră!

Postum

”Când mă voi întoarce,

Pe brațe am să te duc, în fiecare seară,

Pe-altarul care să ne-mpace,

Și lipsuri să aline într-o doară,

Când iadu-acesta se va frânge,

Și-n loc de focuri vor fi flori,

Am să mă-ntorc, și ochi nu vor mai plânge,

Și-or fi, în loc de întristări, fiori.

Când în sfârșit, voi fi acasă,

De raniță mai ușurat,

Am să te fac pe veci mireasă,

Și-oi fi pe veci al tău bărbat.

Când liniști dulci n-or mai avea sfârșit,

Ferici-mă-voi când îmi vei spune,

Că-n pântec porți, oh, în sfârșit,

Sămânță de minune.

Și când se va sfârși războiul,

Cu tine-n lume am să dispar,

Și-om cutreiera ades zăvoil,

Și luncile din pisc în far...”

Pe colțul gri de mototolită veste,

Așa scria un biet soldat povața,

O ultimă scrisoare care peste,

Lungi așteptări să-și treacă soața...

Dar tunuri bat și gloanțe sar,

Din orice cască ce lucește-n pale,

Curând în scânduri pe altar,

Ea-i mai aprinde-o lumânare...

Așa, la depărtări odată,

Cu vorbe dulci de zile însorite,

Și nori de pagină pătată,

Plângeau sperând la cele nesortite.

Și prin tranșee câte rugi,

Și câte suflete erau acasă,

Chiar dacă-n jur un iad în fulgi,

Furau visări în ceața groasă.

Misericordia

Tu ești o mână de pagini rupte din jurnal,

O mie de idei despre care nu vorbesc,

Și m-am oprit, în versuri să te mai compar

Cu orice laitmotiv scriptoricesc.

Tu ești o bâlbă din trecutul de iubiri,

Sculptată pasiv, ereditar. Obiect.

Și ți-e normal, când toți fug de trăiri,

Tu să te vinzi, și să te crezi subiect...

Prin gânduri dulci demult nu-mi ești,

Ai putrezi plecărilor, de n-ai vorbi,

Nu ești în stare, azi, să mă urăști

Când niciodată n-ai știut iubi.

Sufletului meu din tenebre

Sufletului meu din tenebre:

Nu te înfricoșa de subra căutare,

De norul greu de suflete fără vertebre,

Și-oprește-te din păcatul ce în sare,

A prefăcut jumătăți de Lot.

Sufletului meu din tenebre:

Să-ți cânte inima de libertate,

Nu să-ți arunci din nou sângele spre-a fierbe!

Iubește-ți tinerețea chiar și din firele-argintate,

Chiar dacă puii de năpârci îți spun pleșuv.

Sufletului meu din tenebre:

Zorii-s aproape, și orb nu vei fi mult,

Ți-s pletele tăiate pe preț și gust de miere,

Împreună doborâm un templu, nu vreau să te-aud,

De strigă Dalile din mormânt de vină.

Sufletului meu... din lumină:

Pe rând ai fost și jertfă, și fiu risipitor,

Falnic picior de cerb, și șarpe plin de vină,

Te iartă, te-ntărește, și pe cărarea lor,

Rămâi Melhisedec

Despectum

Te-am iubit ca pe-o idee

Născută dintr-un plâns,

Și te numeam divin – Femeie,

Mirându-mă că te-am pătruns...

Te așterneam în leagăn de cuvânt,

Cu inima furtună, cu dorul strâns,

Numărându-ți oftările pe rând,

Surprins că te-am cuprins...

Motivul desfătării mele,

În oricare altul, decât lumesc,

N-aș fi crezut că efemere,

Îți sunt iubirile, iar eu firesc.

Te prefăceai în întuneric,

Oricât din mine aș fi ars în pale,

Doar ca să îmi pleci feeric,

De parcă nu mi-ai fi fost în cale.

Te-ai urâțit ca dorul în pustie,

Cu ieftine boieli artificiale,

Ca să iubesc doar ce mi-ai fost tu mie,

Nu ce ești azi, false povești murale.

Și-mi cânți neplânsă, alăută,

Din depărtări, un imn medieval,

De mi-ai fi fost necunoscută,

Și sufletește și carnal...