Să-ți rătăcească mintea în țărână,
Sunt temeri de îmbrățișat:
Înnebunirea, ori moartea nebătrână...
Ne ridiculizam ușor când trebuia
Răspuns să oferim în repetate rânduri,
La aceeași întrebare ce-o punea,
Mereu pierdută printre gânduri.
Dar gândurile ce o rătăceau,
Cărau cu ele ca povară
Și foc, și foamete, și puștile care cântau
A început de-orfană.
Dac-a fost scurt sau lung,
Drumul acesta printe iaduri,
A fost și pentru mine ca să strâng
Poveți ce nu găsești pe garduri:
Că dragostea nu-i numai puf,
E praf în tălpi în soarele de vară,
Sunt două găleți aduse cu năduf,
Și cățărări dupa cireșe, fără scară.
E fiecare rană tratată cu speranță
Și-uleiuri din galbenele flori,
E-o poezie ce mintea o învață
Și sufletul o spune, luându-ne fiori.
E bunul simț și buna cuviință,
Pe care nu le-nveți pe bănci de facultăți,
E munca grea, și ce nu-i cu putință
”Le-o face Cel de Sus cum scrie-n cărți.”
E plapuma cusută cu spor și cu migală,
Un cerb cu stea în frunte,
Copiii de la scoală,
Tălpi de papuci și multe, multe...
De ne-amintim cu ce-am rămas
De bine, din mințile bătrâne, după plecarea lor
Vedem că ele erau mai stăpane
Pe timp, pe lacrimi, durere și pe dor.
Și-orice cărări vom rătăci cu minte sau cuminți,
Să nu uităm ce rădăcini ne cresc,
Și tot așa cu suflete fierbinți,
În urmă să lăsăm un gând ceresc.
Postări
