Ochi de Octombrie

Necunoscută-mi ești, nălucă,
Ce-mi fugărești sânge prin vene,
Pe autostrada aortei mele,
Din inima mea uitucă...

Înstrăinați de-atâta vreme,
Ni-s depărtate cărările prin timpuri,
Nu mi-ai mai cutreierat de mult prin gânduri
Sau prin intenții de sprâncene.

Mă străbați acum de la distanță
Cu-acești ochi reci de octombrie târziu,
Nu-s pala ce-i aprinde, știu,
Nu am mai fost de-o vreme și o viață...

Și-s învechit de-aceste cutume cordiale
Ca semnele de carte pierdute în erată,
Chiar dacă singurătățile mă ceartă,
De ne umblări pe lumeștile cărări banale.

Amorul mi-a stat prilej de-ndepărtări de ”Mecca”,
Parcurs în decadențe pe care nu le știu,
Ca o cascadă ce se evaporă-n pustiu,
Pierdută-ntre furtuni... Du-mă-napoi în Theta.  

Frunze și Lanțuri

Dacă tot e vorba de dureri, angoasă și lanțuri,
În toamna asta nenorocită,
Să fie din plin, zic! Și să mă afund in valsuri
De pahare murdare și dame de pică...

Mereu mi-au fost cu frângeri de piept,
Dintr-un motiv sau altul, toamnele astea mizere!
Să fie atunci, și lanț, și amintiri, și regret,
Iar tot ce ține de hoitul toracic, să zbiere!

Furtuni amare îmi străpezesc dinții gândurilor,
Când în miez de viață, năluci din trecut
Pândesc scânteile zorilor,
Și mă sugrumă în atâta nemanifestat plâns nevrut...

Oi fi mâncat din pomul cu chimii nebune,
Ori oi fi avut blestem ca-n duble decade
Ciclic să fiu uitat în lume
Singur, și prin minte iubirile să-mi fie fade.

N-am priceput anume cum, belșug de pastel
Să fie unora pricină de zîmbet,
Când mie mi-s ocnă, mi-s castel
În care mă bântuie frumosul trecut la fiecare scâncet.

Cum pot, în miez de trai, când firea mi-ar fi tare,
Să mă dedau la gânduri și-alterații,
Când vuietul din apele amare
Mă tragen-n disperări de depresive ocupații?...

Cum, copilăresc în pieptu-mi, de parcă n-au trecut demult,
Puerilele dureri ale iubirilor junești,
Când azi mi-e suflul mut,
Și ochii-mpăienjenite-mi sunt ferești...

 

Ridică-te...

Strigam:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane

Dar Gheorghe și Ion nu se mai ridică,

Au suflecat mâneca și au plecat capul de frică, 

Acum sunt parte din lumea nouă,

Gheorghe si Ion nu vă mai sunt loiali vouă,

Dependenți doar de porția dată,

Gheorghe si Ion nu mai gândesc, nu se mai întreabă,

Strang toți din umeri crezând că nu mai au ce sa facă,

Și gloata în frunte cu Gheorghe si Ion au început să tacă.

Și daca n-ar fi de-ajuns că nimeni nu se mai ridică,

Pentru libertate, demnitate, să strige, să simtă,

Acum Gheorghe si Ion au întors furca:

Hulesc și asupresc pe cei ce gândesc încă,

Știu amandoi că de frică au acceptat greșeli 

Dar mandria din sange nu te lăsa s-accepti că te-nșeli,

Și-atunci arunci cu grele peste frații pentru care

Te-ai ridicat odinioară din sărăcie, din zale!

Argumentând retorici, azi tremurând tot din vine

Fără să-ți vezi zidul mintii și lanțul care te ține.

"Ridică-te Gheorghe, Ridica-te Ioane" e-un vis din trecut!

Acum stam gloată, interconectați gemând ca ultimul mamut

Gata de sacrificat pe altarul lumii,

Infectați, înfricați și injectați

Ca să nu mai putem strânge pumnii,

Nimeni nu se mai ridică, ne-am desprins de glia cea veche

Acum suntem toți noi... 

Dormi linistit Ioane, și Gheorge! Nu mai stă nimeni de veghe.

Nu mai ai istorie, vână, drapel,

Uită de valori, ce liber prin fapt să le predici!

Azi Gheorghe si Ion se ridica doar la rapel 

Pleacă fruntea-n rușine...

Căci știu că nu mai sunt vrednici.

Frică...

 

Doar de-am tace pentr-o secundă, 

De nu s-ar mai judeca fricoși cu-avari,

Ne-om vedea toți o gloată strâmbă,

Și lași, și repezi și amari... 

Și de-om avea curaj măcar o oră

Ca Eu-lui fricos, să nu-i mai facem hram 

Ne-am observa cum toți pe proră

Strigăm ”pământ” cârmașuliu viclean.

Ascunși de lume în durerea fricii,

Înfulecând orice ni se oferă, 

Invidiem pe-ascuns pe toți Birlicii,

Și dragostea-n secret, disperă. 

Doar cei spălați pe creier și vânduți, 

Mai merită ovațiuni, 

Chiar dacă ei dau piept în piept, cu munți

De frați, și tați și fiii-acestei lumi.

Iar cei ce caută-mpăcare, 

Să fie toți etichetați nebuni! 

Aceasta nu mai e lumea în care, 

Iubirea și frumosul mai pot naște minuni.

Arta e artă cu adevărat, 

Doar când e imbrăcată în minciună, 

Când gloatele ce nu s-au adunat, 

Luptă din case, dragostea, cu ură!

Lumină ai dac-ai plătit factura, 

Și nu vorbesc aici de becuri, 

În loc de ochi, deschidem gura, 

Și-așa ne prind tot mai puține vremuri. 

Nu ne-ofilim de dor, de singuri, de mișei

Ori de nebuni închiși în cuști  îmbrățișate,  

Când ne sfârșim, e doar de ce zic ei, 

Să te aduni la numărul ce minte minți infricoșate.

Ori de pornești orice avânt, 

Spre descătușări mai sfinte, 

Nu doar cei mari, ci, cei de rând 

Îți fac din vorbe iar, morminte.  

Și-orice vremi, orice năpastă, 

Și boli ori tiranii sub care stăm, 

Dacă doar frica-i muma noastră,

Tot ce primim tăcuți, tot merităm! 

Junghi în vid

 

Doar tu-mi stai pavăză tăcerii

Când zâmbirea mi-e straină,

Străin îmi e și glasul ce-i străin îngrijorării,

De-i din ceruri sau din tină.

 

Doar tu-mi numeri orice-oftare,

De când cerul crap-a foc,

Până-n miez de-nnegurare,

Cand pun sufletul în troc.

 

Doar tu-mi vezi în disperare,

Neliniștile efemere,

În bezna timpului cătând cărare,

Spre nicăieri, să nu dispere. 

 

Tu mă saturi de cu seară,

De vorbe spuse în oglindă,

Tu-mi ești frig și tu-mi ești vară,

Tu-mi ții geana când să plângă.

 

Tu mă crezi, doar de aș tace,

Chiar dacă nu-mi dai dreptate,

Tu-mi ești junghi în vid – torace,

Draga mea singurătate. 

Bunica...

E simplu... și-i de așteptat
Să-ți rătăcească mintea în țărână,
Sunt temeri de îmbrățișat:
Înnebunirea, ori moartea nebătrână...

Ne ridiculizam ușor când trebuia
Răspuns să oferim în repetate rânduri,
La aceeași întrebare ce-o punea,
Mereu pierdută printre gânduri.

Dar gândurile ce o rătăceau,
Cărau cu ele ca povară
Și foc, și foamete, și puștile care cântau
A început de-orfană.

Dac-a fost scurt sau lung,
Drumul acesta printe iaduri,
A fost și pentru mine ca să strâng
Poveți ce nu găsești pe garduri:

Că dragostea nu-i numai puf,
E praf în tălpi în soarele de vară,
Sunt două găleți aduse cu năduf,
Și cățărări dupa cireșe, fără scară.

E fiecare rană tratată cu speranță
Și-uleiuri din galbenele flori,
E-o poezie ce mintea o învață
Și sufletul o spune, luându-ne fiori.

E bunul simț și buna cuviință,
Pe care nu le-nveți pe bănci de facultăți,
E munca grea, și ce nu-i cu putință
”Le-o face Cel de Sus cum scrie-n cărți.”

E plapuma cusută cu spor și cu migală,
Un cerb cu stea în frunte,
Copiii de la scoală,
Tălpi de papuci și multe, multe...

De ne-amintim cu ce-am rămas
De bine, din mințile bătrâne, după plecarea lor
Vedem că ele erau mai stăpane
Pe timp, pe lacrimi, durere și pe dor.

Și-orice cărări vom rătăci cu minte sau cuminți,
Să nu uităm ce rădăcini ne cresc,
Și tot așa cu suflete fierbinți,
În urmă să lăsăm un gând ceresc.

Răsfoi-m-aș

 

Alungat de cotidiene veștejiri,

Aievea trec prin aste foi de suflet,

Reamintind-u-mi vechi trăiri,

Din flori de râs - în scâncet.

 

Și nu întâia oară mă întreb,

Oare cui scriu, mult după miez de noapte,

Că-i singur codrul fără cerb,

Și cititorul fără șoapte...

 

Rememorând-u-mi anii verzi,

Din scoarță-n scoarță la final de veac,

Mă-ntreb în bezna ignoranței: pierzi,

Ori e câștig de-ar fi să tac?

 

De mi-ar muți strofă cu strofă

Toamna tristeților din piept,

Ar fi așa o catastrofă,

Ori fir-ar mult mai înțelept?

Vacarmul proștilor în turmă,
M-afundă-n agonii beligerante,

Și mă întreb dac-a mea urmă,

E scrisă-n pagini relevante...

 

Nu dac-ajunge la o gloată,

Că gloata-n general e tâmpă,

Mă-ntreb, dacă țintită-i toată

Spre-o inimă, măcar, mai scumpă.

 

Și știi, tu dragă cititor loial,

Că nu-i întâia oară când târcoale,

Îmi dă, gândul că echinoxial,

Mi-e pofta de urale.

Doar de-o scânteie-ntr-un vulcan,

Măcar de-aș ști c-am ațâțat,

N-aș mai cânta o dată-n an,

Ci mult mai des și apăsat.

Dar trec mai singur printre foi,

Și-mi văd cum, literatele crămăluiri,

Se prăfuiesc sub un puhoi

De noul tot, mult mai tâlharul de priviri.

 

Iar când închid coperta peste ce am fost,

Se-nchid și amintirile încet,

De-oi ști că nimeni nu mă va citi cu rost,

Voi continua să scriu, doar... scripta manet.