Sfărtecări atemporale

 

De-or cere corbii numai umbre,
De sfâșiat în văi arzânde,
De ce mi-s gândurile sumbre,
Și poartă măști râzânde?

De-or cere lupii doar ecouri,
De-or curge purpurii șiroaie,
De ce mi-s mințile-n cavouri
Resupurând puvoiae?

De-or cere hrană vie morții,
De-or vrea iertare popii,
Cu sânge-n popii porții,
Și alte false copii...

De-or cere stârv îndoliații
Pretexte-ncoronând vechi conturi,
Mi-s scârbe ahtiații,
Cu-a lor false forturi.

De-or cere purpurii, pahare,
Și șapte capete, călcâiul,
Toți patru de-or veni călare,
L-om căuta pe-ntâiul.

De-or cere lanț în coduri
Pumnal în demnitate,
O-m cere prietenii pe poduri,
Sau moarte-n libertate?

Suicidiarnă

 

Va fi o iarnă cu iz suicidal,
Cu nuanțe reci de prejudecăți
Toate acceptate social,
Ca în poveștile cu nedreptăți.

Va fi o iarnă scumpă, stearpă,
În care funii vor strânge grumazul
Oricărui patos de minte deșteaptă,
Să-i taie răgazul...

Va fi o iarnă cu sfinte lame,
Prin vena libertăților noastre,
Iar mințile supuse, sărmane,
Înghit împărțirea în castre.

Va fi o dezgustătoare iarnă,
În care povești socio- dureroase
Vor scinda fiii de mamă,
Și-or ține închiși pe cei ce au case.

Va fi o iarnă dictată de orbi,
De frustrările celor ce li se dictează,
Ciori mai degrabă, nu-nobilați corbi,
Hrăniți de hoiturile celor ce nu-ngenuchează.

Apatetic

 

Mi-s zilele tristețe
Mi-s toamnele troian,
Mi-s ploile răzlețe
Tertipuri an de an;

Mi-s cei din jur ocară,
Mi-s lunile depresii,
Mi-s vremi ce mă-nfioară
Ca tălpi fierbinți pe gresii.

Mi-s lumile regrete,
Mi-s nopțile blestem,
Mi-s, strofele perfecte
Citite în tandem...

Mi-s palmele firave,
Mi-s venele-n branule,
Mi-s doruri ca epave
Și zâmbetele nule.

La final de rând

 

Dacă nu era deja Evident,
Toamna a fost mereu anotimpul meu de solitudine cordială.
Acest haos numit - ruginiu aranjament de frunze gata să renască
În zboruri line pe verticală printre ploi depresive,
Printre gânduri de păcură, pâlcuri de iască
Și multă multă ceață pe pleoapa vorbitului
În versuri ce nu rimează la final de rând.

Ca vrăbiile din ram în ram, să se-ascundă de ploi,
Așa mă eschivez din gând în gând, numai să nu dau de golul
Unui puhoi de nimicnicie. Când timpul stă în loc,
Și rămân vânatul unui nesătul mormânt de nemișcare,
Îmi lepăd rolul, clipita veșnicie, orice foc sufletesc și mă predau spre evadare:
Renunțarea pare un concept pueril,
Din tinerețile triplicității cerebrale:
Toamna mi-e ca o zgârietură pe vinil, din care-mi sare acul, repetând
Dureroase amintiri relaționale.  

Ochi de Octombrie

Necunoscută-mi ești, nălucă,
Ce-mi fugărești sânge prin vene,
Pe autostrada aortei mele,
Din inima mea uitucă...

Înstrăinați de-atâta vreme,
Ni-s depărtate cărările prin timpuri,
Nu mi-ai mai cutreierat de mult prin gânduri
Sau prin intenții de sprâncene.

Mă străbați acum de la distanță
Cu-acești ochi reci de octombrie târziu,
Nu-s pala ce-i aprinde, știu,
Nu am mai fost de-o vreme și o viață...

Și-s învechit de-aceste cutume cordiale
Ca semnele de carte pierdute în erată,
Chiar dacă singurătățile mă ceartă,
De ne umblări pe lumeștile cărări banale.

Amorul mi-a stat prilej de-ndepărtări de ”Mecca”,
Parcurs în decadențe pe care nu le știu,
Ca o cascadă ce se evaporă-n pustiu,
Pierdută-ntre furtuni... Du-mă-napoi în Theta.  

Frunze și Lanțuri

Dacă tot e vorba de dureri, angoasă și lanțuri,
În toamna asta nenorocită,
Să fie din plin, zic! Și să mă afund in valsuri
De pahare murdare și dame de pică...

Mereu mi-au fost cu frângeri de piept,
Dintr-un motiv sau altul, toamnele astea mizere!
Să fie atunci, și lanț, și amintiri, și regret,
Iar tot ce ține de hoitul toracic, să zbiere!

Furtuni amare îmi străpezesc dinții gândurilor,
Când în miez de viață, năluci din trecut
Pândesc scânteile zorilor,
Și mă sugrumă în atâta nemanifestat plâns nevrut...

Oi fi mâncat din pomul cu chimii nebune,
Ori oi fi avut blestem ca-n duble decade
Ciclic să fiu uitat în lume
Singur, și prin minte iubirile să-mi fie fade.

N-am priceput anume cum, belșug de pastel
Să fie unora pricină de zîmbet,
Când mie mi-s ocnă, mi-s castel
În care mă bântuie frumosul trecut la fiecare scâncet.

Cum pot, în miez de trai, când firea mi-ar fi tare,
Să mă dedau la gânduri și-alterații,
Când vuietul din apele amare
Mă tragen-n disperări de depresive ocupații?...

Cum, copilăresc în pieptu-mi, de parcă n-au trecut demult,
Puerilele dureri ale iubirilor junești,
Când azi mi-e suflul mut,
Și ochii-mpăienjenite-mi sunt ferești...

 

Ridică-te...

Strigam:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane

Dar Gheorghe și Ion nu se mai ridică,

Au suflecat mâneca și au plecat capul de frică, 

Acum sunt parte din lumea nouă,

Gheorghe si Ion nu vă mai sunt loiali vouă,

Dependenți doar de porția dată,

Gheorghe si Ion nu mai gândesc, nu se mai întreabă,

Strang toți din umeri crezând că nu mai au ce sa facă,

Și gloata în frunte cu Gheorghe si Ion au început să tacă.

Și daca n-ar fi de-ajuns că nimeni nu se mai ridică,

Pentru libertate, demnitate, să strige, să simtă,

Acum Gheorghe si Ion au întors furca:

Hulesc și asupresc pe cei ce gândesc încă,

Știu amandoi că de frică au acceptat greșeli 

Dar mandria din sange nu te lăsa s-accepti că te-nșeli,

Și-atunci arunci cu grele peste frații pentru care

Te-ai ridicat odinioară din sărăcie, din zale!

Argumentând retorici, azi tremurând tot din vine

Fără să-ți vezi zidul mintii și lanțul care te ține.

"Ridică-te Gheorghe, Ridica-te Ioane" e-un vis din trecut!

Acum stam gloată, interconectați gemând ca ultimul mamut

Gata de sacrificat pe altarul lumii,

Infectați, înfricați și injectați

Ca să nu mai putem strânge pumnii,

Nimeni nu se mai ridică, ne-am desprins de glia cea veche

Acum suntem toți noi... 

Dormi linistit Ioane, și Gheorge! Nu mai stă nimeni de veghe.

Nu mai ai istorie, vână, drapel,

Uită de valori, ce liber prin fapt să le predici!

Azi Gheorghe si Ion se ridica doar la rapel 

Pleacă fruntea-n rușine...

Căci știu că nu mai sunt vrednici.