E timpul tău

Suflet gol...
Cauţi să te umpli cu praful
Acestei lumi ce se poticneşte-n orbire,
Dai valorilor ocol,
Fără să ştii că acesta este paragraful
Tău de timp, şi timpul tau de nemurire.

Suflet singur...
Alegi sa te păstrezi în turmă,
Decât să străluceşti individual pe culmi,
Şi te complaci unde eşti sigur
Că nu ţi se va cere să laşi măcar o urmă,
Contrar a ceea ce aşteaptă toţi ochii astei lumi.

Suflet uscat...
Îţi scârţăie nervurile frunzelor
De-atâta rugină, în timp, atâta delăsare,
De mult ai uitat
Să te adapi din râul nesfărşit al cunoştinţelor
Şi să-nflorşeti din nou din mâzga de subestimare...

Suflet prăfuit...
Scutură-te de tine însuţi şi caută
Binele să te cuprindă ca un lanţ de libertate,
Nu te lăsa zdrobit
De orice neînduplecare, ţine-ţi inima curată
Căci e timpul tău să te avânţi către eternitate.

Pe o frunză

Să pot fi în stare, acum
Să văd cum gândurile mele
În linişte, se-nalţă din scrum,
Din aburul inexistenţei grele;
E minunat...

Unde eşti, dorită muză,
Acum, să te cuprind şi să-ţi şoptesc,
Să ne iubim uitaţi pe-o frunză,
Scăldaţi în rouă şi în nefiresc!?

Pe gâtul tău să las furnici
Să care zeci de greutăţi,
Stomacul tău, cu fluturi mici
Să-l umplu şi să nu regreţi.

Cu talpa ta să mă mângăi
Pe genunchiu-mi cioturos,
De tine să mă legi şi să rămâi
În tine să-mi găseşti un rost

Să pot fi în stare, acum
Să văd cum gândurile mele
În linişte, se-nalţă din scrum,
E un impuls mult fără vrere,
Din vina ta...

Când zidurile cad

Peste râuri limpezi repezi, peste case,
Peste dealuri înverzite şi păduri ce acum ard,
A-nceput greu să se lase
Un blestem...şi zidurile cad...

Zidurile cetăţii noastre de scăpare,
Dragul meu vlăstar de om abia înmugurit,
Au început de ieri să se separe,
Spulberate de un vânt de neoprit.

Încet, încet, s-au pierdut valoroase cărămizi
Din temelia ce ne ţinea înca uniţi,
Când îţi spuneam de ele, tu începeai să râzi...
Acum nu-i rost în a mă convinge că regreţi.

Nu-i uşor să creşti din tină arsă,
Şi din nimic să pui între pământ şi cer,
Dovada dragostei demult rămasă
În colţ de suflete ca prin mister.

Acum însa, cetatea noastră cu ziduri de iubire
Se clatină din rădăcini,
N-am ascultat de timpul care ne-a dat de ştire,
Că o să târâm genunchii prin ruini.

Se crapă stânci de mine,
Se sfarmă-n mii de pietre,
Departe-i până mâine
Un drum plin de regrete.

Se mistuie dorinţa,
Cuvinte dulci se ard,
Mi-e în ruini fiinţa
Când zidurile cad...

Minte de femeie

Să nu cumva să încerci
Să pui în ordine
Mintea unei femei. E terci!
Şi cu asta reuşeşte să te domine.

Imaginează-ţi! Şase feţe fistichii,
Toate desenate cu acea culoare
A riglelor vechi pentru copii,
Ce-şi schimbă imaginea după orientare.

E Rubik. Şi te chinui frate,
Pierzi nopţi, luni, ani să o deslegi,
Şi când crezi c-ai reuşit, îşi schimb-o parte
Din senin, ca tu să tot alergi...

Ce-i drept, ştim toţi că-i în zadar,
Şi că nu-i nimeni destul de bun, acolo să ajungă.
Am inventat noi marele limbaj binar,
Dar mintea ei, ar face genii ca să plangă...

Acolo, în abisul de necunoscute ciudăţenii,
Nu-s piese care să compună un întreg,
Şi însăşi noţiunea care ar lega întregii
E-atât de-abstractă încât marii filosofi n-o înteleg.

E schimbătoare? Da. E neînduplecată,
Umedă, rece, caldă, distantă, plină de orgoliu?
Nesătulă, doritoare, surprinzător de violentă...
Da...e toate-acestea şi nimeni ştie cât în doliu

Va sta o lume-ntreagă după înţelepţi,
Ce s-au jertfit pe-a minţilor altare,
Să înţeleagă macar de ce nu pot sta drepţi,
În faţa astor minţi ce nu-s nici mari, nici clare.

Nu putem, dragii mei confraţi în nenţelegeri,
Decât în faţa unui astfel de complex,
Să scoatem pălăria respectuoşi dar fără temeri
S-o facem sincer, nu ca pe-un reflex.

În pripă...

Dac-ai şti, Dalilă, cum stau încă netuns,
Şi totuşi parcă stau legat
De-acest mister, de minţi bogate, nepătruns,
Pe al meu tron, însingurat.

Dac-ai şti, frumoasa amăgire, ce slab,
Ce greu, răpus şi obosit,
Mă ţine timpul între stânci, în jghiab,
Înfrigurat şi neclintit.

Te-aştept de parcă mi-aş dori trăirea,
Să-nceapă iară din nimic,
Să-ţi dăruiesc pe veci toată iubirea,
Şi pe-nălţimi să te ridic.

Dalilă, ştiu că mă vei vinde pe puţin,
Şi ai să-mi faci din fire
Un leagăn de durere şi de chin,
Să mă fereşti de nemurire...

Şi te-nţeleg, căci poate greu ţi-ar fi,
Să ştii că ai să mori insingurată,
De-ai înţelege însă, că lacăt inimii
Ai pus în mine, şi cheia e uitată...

Te-aştept şi nu mă tem de marea gloată
Cu care te-ai vorbit ca să dispar,
În faţa ta, am inima curată
Şi las în urmă falca de măgar.

Dalilă, te cer, iar tu nu vrei să-mi vii,
Şi crezi, cu minte de copilă
Că ale dragostei cărări le ştii!
Uită-le te rog şi fie-ţi milă...

Nu doar un ceas te vreau, nu doar o cugetare,
Nu sunt sătul cu tine doar o clipă,
Te vreau ca muză pe altare,
Să îmi rămâi mereu...nu doar în pripă.

Distanţă

Măsor distanţa dintre noi
În paşi pe ape,
Poate că doar aşa
Valurile mi te vor aduce mai aproape,
Ca un şuvoi,
În palma mea.

Iris

Nu am suflet, n-am nici trup,
Cum să pot a te iubi?
Uneori, din bolţi eu rup
Clipe, ca să pot trăi.

Nu am creştet şi nici piept,
Să cunosc, să înţeleg,
De-aş avea, plin de regret
Ar fi traiul meu întreg.

Nu am glas, nu am voinţă,
Sunt în ochi doar o culoare,
Însă văd de cuviinţă,
Să privesc numai spre soare.