marți, 24 mai 2011 | By: Andrew

Scurt...


Dacă ai şti...
Eu plâng,
Eu râd,
Tu râzi şi nu mai vii,
Caut,
Vreau,
În cale-ţi stau,
Aud,
N-aud
Sufletul surd,
Mă cert,
Tu nu,
Regret,
Şi eu,
Tu nu, iară,
E greu
În gară să te-aştept,
Încep
În piept
Încet ca să te pierd.
Vorbesc,
Auzi,
Ascult,
Tu taci.
Citesc,
Acuzi,
Tumult!
Mă placi...
Mi-e greu,
Mă ai,
Mă pierzi
Şi eu,
Mă las,
Tu dai,
Eu fac un pas,
Primesc,
Mă sting,
Mă ţii...
Iubesc,
Urăsc
Şi plâng.

Mă mut


Nebunia asta mă ţine mort,
Focar de ură pentru tine,
Îmi mut cadavrul în alt cort,
Cavoul tău nu mă mai ţine...

Din mâna stângă curg încet
Şi viermi şi oase, sau ţărână,
Cu dreapta, ruşinos mă trec
În alt cavou de-o săptămână.

Ajung, de n-or mânca hiene
Din coasta mea cea revoltată,
Căci fost-a ieri o altă vreme,
Acum se lasă singură mâncată...

Nu-mi mai doresc ceremonii
De re-ngropare sau sfinţire,
Şi n-am cerut să-mi cânte popii
Cu-aceeaşi mare nesimţire.

Vreau să mă strecor în groapă
Neauzit de nimeni,
Să mă feresc de unii ce mă sapă,
Să-mi fure ochii rumeni.

Printre nebuni afară,
Prea sunt sătul să stau,
Îmi schimb cavoul astă seară,
Noua adresă nu ţi-o dau!

Apocafalsă


Azi, după a cincea, cred, apocalipsă,
Încă se întâmplă ciudăţenii,
Oamenii au încă inima închisă
Şi stau nepăsători în faţa vremii...

Ne căutăm costisitor mâncarea preferată,
Nu că e greu şi e puţină,
Ci pentru că oferta suprapopulată,
Se schimbă la o săptămână.

Nu se mai cântă bine azi,
Se face zgomot cu un gust ritmat,
Şi-atât de repede începi să arzi,
Dacă îţi torni licori cu-aspectul parfumat.

Haina nu acoperă ruşinea, o scoate,
Şi îi cunoşti sufletul murdar,
După cum caracterul şi-l împarte
Între verigi şi zdrenţe atârnate de pieptar.

Mândria-i singura credinţă
Şi banul strâns în saci de nepăsare,
Iubirea n-are biruinţă
Când unul râde copios pe seama altuia ce moare.

E ultimul minut din ceas,
Toţi strâng şi strâng şi nu se mai opresc,
Nu-i nimeni împlinit cu ce i-a mai rămas,
Se strâng averi în cerul pământesc.

Dragostea se ţine azi pe internet,
Cuvintele se spun aşa uşor şi rece,
Toţi sunt cunoscători, dar nimeni înţelept,
Oricine vine, aşteaptă doar să plece.

Ultima zi, ultima oră, nu-ţi pasă când şi cum,
Sau cum te va găsi rătăcitor,
Tu ştii, însă, că vei ajunge scrum,
Urând, strângând ne-ncrezător.

N-am prins nimic


Coboară fulgi de foc
Pe cenuşa din mine,
Sufletu-mi mai tremură din loc în loc
Cerând sfârşit...
Mă sting...am ars mistuitor prea tare,
Acum prea fina-mi rămăşiţă
Se-nalţă către golul neasemuit de mare
Din subsuoara unei gărgăriţe.
N-am prins nimic de la deştepţii astei lumi,
Mă sting în palele de vânt luate spre-nălţimi;
N-am prins nimic din dragostea terestră,
E ca o caricatură proastă,
O ruşinoasă Giocondă rupestră;
N-am prins nimic din codul bunelor maniere,
Mă scuzaţi...!
Morala voastră ipocrită, doar altora le cere,
Voi sunteţi sfinţi;
N-am prins nimic din capete cărunţi,
Din haiducii prin codri şi prin munţi,
Dar rău mă doare c-or fi mulţi
La fel de seci ca mine...
Cenuşa vremurilor de sfârşit,
Înnecăciosul praf de pus în urnă,
Sunt eu, nebun şi stăpânit,
Aici jos,
Cu-atreia parte din ce-a fost,
O preasfinţită turmă.
N-am prins nimic...decât că am ales greşit.

Anemie


În ciuda anemiei,
Copii minţii mele aleargă printre porumbeii.
Arteziana cu aer suflă din ce în ce mai rar.
Soarele îmi bronzează zbârcita claviculă,
Sângele îmi circulă invers, toate venele duc spre suflet;
Stomacul îmi cere,
Mintea îmi cere,
Inima sacrifică...
Aritmia cu care scuipă, însă,
E tulburătoare.
Cred că am să adorm,
Să mă trezesc la sfârşit,
Să trag linie,
Să plătesc ultima plată,
Apoi să adorm la loc.
luni, 23 mai 2011 | By: Andrew

Păsare-Nepăsare


E vremea pentru nepăsare,
Şi tot ce cade sufletului peste creştet,
Tot ce arde, taie, doare,
Orice gand, orice simţire fara cuget,
Se pierd prin nicăieri,
Căci nimănui nu-i pasă...
Suferim de nepăsare, toţi,
Eu şi tu, şi cei ce ne ascultă,
Dac-ar fi altfel, mulţi ar fi morţi
Căci păsarea rană multă
Lasă peste suflete în timp...
Bravii cântă rând pe rând,
Nepăsarea-n tonuri joase
Şi eroii mor plangând
Pe câmpuri neprietenoase...
Să îţi pese-i de ruşine,
Nimănu-i nu-i pasă de-i aşa,
Să nu-ţi pese, însă, pare a fi bine,
În aste timpuri când lumea-i în dambla.
duminică, 15 mai 2011 | By: Andrew

Dans în camera arzândă


Inima mea e un dezastru,
O lungă suferinţă într-un morb,
Pictată în nuanţe de albastru
De un pictor desăvârşit de orb.

Lăsată-n lumea cu pereţi de lemn,
În care ochi de striclă spartă
Îi pun un mizerabil, strâmb barem,
Ea nu cunoaşte căi să se împartă...

Şi lumea arde, arde camera in care
A fost lăsată singură în agonie,
Se-ntinde-adesea pe podeaua tare
Ferindu-şi ochii de fumul ce-o îmbie.

Ecouri se aud de undeva de-afară,
O strigă alte inimi, din alte galaxii,
Dar n-am nici lift nici alungită scară,
S-ajungă în aortă, din clipele tâzii.

"Te-aruncă pe fereastră! Scapă spre neant!
În lumea ta, ţi se oferă robie de ascet
Şi pus într-un coşciug de diamant,
Te vor picta în calendar, sărbătorindu-te nedrept...

Când tu te ştii murdar,la ce ţi-e bun un titlu?
Să fii robit de alte inimi de hâde?
Te-aruncă din robia acestui sângeros periplu,
O necurată carte umplută cu osânde."

Ea... cunoaşte că venirea sfârşitului Cenuşă
Îi bate-n porţi cu un berbece de raţiune,
Zâmbeşte larg, întoarce spatele spre uşă,
Şi-ncepe-un dans letargic în circumvoluţiune