Ecoul ei

Ecoul suferinţei
Se-aude printre cruci,
În lagărul fiinţei,
Tu suflet să mă duci.

Pe recele mormânt
Curg lacrimi seci de înger,
Cu aripi în pământ
Cu inima în cer,

Şi valuri de durere
Se lasă peste tei,
Nu-i nimeni să mai spere,
Un râs pe chipul ei.

Se-ntorc morţi-n găoace,
Scrâşnesc oasele lor
Căci de o vreme-ncoace
Toţi plâng cu ea în cor.

Se scurg izvoare calde
Din ochii ei îndureraţi,
Dar crucile stau fade
Şi morţii neiertaţi

Din temelii de beznă
Ea, însăşi nefiinţa,
Îşi tremură o gleznă
Îşi caută credinţa.

Pe cerul clar, o rază
Se-ntoarce ca un scut,
De frică să nu vază
Durerea-ntr-un căzut.

Ecoul suferinţei
Înalţă zilnic mii de cruci,
În faţa nefiinţei
Tu muritor... cobori sau urci?

Nici un om

Peste timp, prin mlaştina de-amărăciuni,
Mereu au stat doua mâini măcar,
Să-nalţe-n slavă rugăciuni...
Ce n-au fost în zadar.
Când altii se-mbătau în fum,
Când vântul le era valută,
Un singur pas neînsemnat, pe drum,
Un singur glas spre Cerul ce-l ascultă,
Stătea ca punte între om şi ce e sfânt.
Un fir spre cer, scapare,
Un singur om să-ntindă mâna spre Cuvânt,
Din scorburi de păcat, spre zare.
Când alţii se plecau în faţa lui Mamona
Şi-n sange-şi adăpau spurcata gură,
Un foc, precum către Sodoma,
Mai zăbovea, de rău, o picătură.
Atunci, un singur om ascuns în munţi
Plângea îngenunchiat şi umilit,
Acum plecaţi stau mult mai mulţi,
Dar câţi din ei, sub numele de ipocrit!
Şi-atâtea vorbe fără de-nţeles
Se-nalţă, spun ei, către nori,
Din toţi aceştia cine, ca ales,
va fi incununat cu stele,
Şi-n suflet cu miros de flori!?
Din toţi aceştia, e greu să mai găseşti
Credinţa într-un om. E in zadar!
Amintită-i azi doar în poveşti,
Nu-i nimeni s-o aibă, nu-i nici un om măcar.

Să facem schimb

Facem schimb de inimi?
A mea e oricum ruginie, rece, găunoasă
Şi parcă de o vreme nu vrea să mai fie
Parte din mine... Se vrea aleasă spre bine
De cineva ca tine!

Facem schimb de inimi?
Pieptul meu pofteşte şi nu spune,
După raza edenică prinsă cu fir de stele
Pe cel mai minunat piept din lume...
Pieptul iubitei mele!

Facem schimb de inimi?
Ai crede c-om rămâne neîntregi
Dacă schimbăm ideea de ideal amor.
Ai crede c-or fi zile ruginii de-acum
Şi orice amintire ar trebui s-o ştergi
Dar...
Să facem schimb, iubito, de inimi şi de dor,
Promit, despre dureri să-ţi spun
Dacă vor fi,
Şi tu să-mi spui la rândul tău
De-ţi stă în cale bun sau rău...
Să facem schimb de inimi
Şi să rămâi necontenit aşa,
Pe pieptul meu
Îmbrăţişând mereu
Inima ta!

Pragmatic

Credeam...
Că iubirea aşteaptă
La porţi de suflet neîntinată,
Credeam
În inimi curate
Dar nu găseşti în lume,
Decât suflete destrămate de vânt,
Credeam în "Te iubesc"...
Acum urăsc acest cuvânt.
Credeam
Că-ntr-o zi se va arăta
Iubire dulce şi în calea mea.
Acum,
Stau singur, convins
Că dragostea e un ţel de neatins;
Acum,
Cu ochi răi privesc privirea
Care mi-a jurat iubirea...
Acum,
Nu mai cred în nimic,
Nici un sfat de bine
Nu pot să-l mai aplic;
Acum,
Toate merg sistematic...
Stau departe de iubire
Caut iarbă în nisip
Şi raman pragmatic.

Cercuri

Păşesc mărunt pe marginea ploii,
Umbrit de urmele pe care merg
Şi-mi stau în cale toţi eroii
Făcându-mă să înţeleg...

Cu capul plin de maruntaie,
Cu oasle abrupte, seci şi moi,
În depărtări văd o văpaie
Şi ştiu că arde pentru noi,

Ştiu că-n ceasul de pe urmă
La poarta ochilor, de sticlă,
Lacrimi fierte stau în turmă,
Să-mi ude rece, o aripă...

Să-mi îngreuneze zborul,
Cercuri desenând pe cer
Şi urmând iară-şi covorul,
Să ajung spre ce disper.

N-am s-o las oricât m-ar strânge
Timpul, spaţiul, negrăirea,
Şi-am să vreau până la sânge
Să-mi dea ea, toată iubirea.

Cercuri negre cad pe ceasul
Ce mă ţine depărtat,
N-am să-i uit mâna sau pasul,
Şi nici trupul ei curat.

Cercuri albe ne-nconjoară
Între noi legând un vis,
Vis de dragoste-ntr-o seară
Nesfârşită-n paradis...

Îndepărtare

Zile lungi se scurg ca veacuri
Pe gâtlejul meu de tină,
Solitar caut prin parcuri
Un motiv şi-un ţap de vină.

Ard atâtea flori de nufăr
Pe un lac în piept la mine,
Arză-mi vina să nu sufăr,
C-o aştept şi ea nu vine.

Mii de frunze-mi sterg cărare,
Un hău negru să îmi caut,
Şi-ngropat în supărare,
Plâng un cânt în vechiul flaut.

Codrii toţi se înconvoaie
La auzul roşu-amar,
Apa iese din pâraie
Munţii de durere sar,

Cerul tună cu durere,
Iarba creşte răstignită,
Spinii toţi încep să zbiere
Să nu cadă în ispită...

Cantul meu de piept murdar
Se avântă către vânt,
Vântul însuşi, solitar
Se întoarce în pământ.

Se aşterne-un plâns de vară
Peste tot până în zare...
Aşteptarea mea de ceară
Duce dor de-ndepărtare.

Osândă

Dă-mi un pat de suferinţă
Pe care să Te pot cunoaşte,
Din el să pot apoi renaşte
Cu-o singură fărâmă de credinţă.

Dă-mi ţepuşă dureroasă,
Căci în bine, uit prea lesne
De la Cruce pân' la iesle,
Cine-a mers cu haina roasă...

Dă-mi un aprig, rece jug,
Ca pelin, venin amar,
Peste voia-Ţi să nu sar
Şarpe să îmi pui pe rug...

Dă-mi ani grei prinşi în pustie,
Şi-nsetat, Tu să mă ţii,
Chinuit printre cei vii,
Mâna Ta, izvor să-mi fie.

Dă-mi un foc mistuitor,
Haina lumii să o mi-o ardă,
Dă-mi o altă haină albă,
Fi-mi pe veci Mântuitor.