Poate crezi...

Poate crezi că am să trăiec mereu
Înşelat de aşteptările mele,
Sau poate crezi că nici măcar eu
Nu mă ridic la ce vor ele.

Poate crezi că e o glumă
Pieptul meu, deşert de vise,
Dar adun dună cu dună
Să bat porţile închise...

Poate crezi ca am s-aştept
Să vrei, într-un final, să creşti,
Poate crezi c-aşa, încet
Stă gândirea-mi la ce eşti.

Poate crezi că azi te iert
Făr' ca tu să-mi fi grşit,
Poate vezi cum iar te cert
Şi-mi crezi cuvântul de granit...

Sau poate nici măcar nu crezi
Că vreau, că pierd şi că mă doare,
În mine tu ai încetat să vezi
Pe singurul acel, însă el fără tine moare.

Tu crezi că totul e o glumă,
O joacă simplă ca între copii,
Şi-ncet sufletul se-opreşte să mai spună
Că te iubeşte...şi că tu ştii...

Tu eşti desaga mea...

Eşti desaga mea de stele
Precum un cânt de slavă la altar,
Cea mai rece stea de neajuns.
Mi te inchipui împletită din nuiele,
Însă te ard să-mi străluceşti, pe jar...
Totuşi, lumina ta nu-mi dă răspuns.

Eşti desaga mea de raze,
Nu sunt unde pe Pământ să te adune,
Toate apele din lume se înclină,
Eşti motivul de-a iubi, în orice ipostaze,
În orice loc în timp... şi spaţiul poate spune
Că n-are braţe să cuprindă nemărginire de lumină.

Eşti desaga mea...
Şi nu e nimeni şi nimic să cunoască
Misterul din tine.
Eu? Un simplu ucenic
La sânul tău de bine,
Îmi las turmele gandirii să mai pască
Verdele copiilor demult apuşi.
Într-o lume de zei demonici şi păpuşi,
În gaura necunoştinţei grele,
Aleg... desaga de stele.

Rămân...

Rămân agăţat
De un gând de neuitat,
De o amintire fadă,
Cum eu şi ea, de altă dată,
Mergeam alături...

Rămân cuvinte nespuse,
Stele nenumărate, răsărite, apuse,
Rămân nori nevăzuţi împreună...
Rămâne timpul să ne spună
Cum ar fi trebuit...

Rămân drumuri fără paşi,
Locuri nepătrunse, obrajii falşi
Nemângâiaţi, tot uzi de lacrimi...
Miez de beznă ori soare semeţ fi-mi!
În mine nu-s apusuri...

Rămân regrete care crapă-n piept,
Rămâne dulce clipa să aştept
În faţa gării, albă, nepătată...
Desăvârşitul chip de fată:
Cu tine-i doar un răsărit...

Mergem alături
Cum ar fi trebuit,
În mine nu-s apusuri,
Cu tine-i doar un răsărit...
Dar toate acestea... rămân în mine.

Înalt

Înalt nu e înălţime,
Înalt e o stare de bine
Dintr-o eroare-n fiolă:
Trei părţi apă, două mâine,
Şi-o dorinţă consistentă şi frivolă
Strecurată-n miez de pâine.
Înalt e doar o părere,
Peste-un standard omenesc,
În orice sens aş da să cresc,
N-are creştetul să-mi spere
Că-ntr-un minunat popas
Va ajunge pân' la nas...
Pân' la nasul tău semeţ,
Ridicat pe două paie
Şi un cârlionţ de oaie
Din obor, la supra-preţ.
Înalt să fii, nu-n înălţime,
Grandios, prin alte drumuri,
Să te afli în mulţime
Nu prinzând ghiulea de tunuri,
Înălţată către turnuri,
Ci înţelegând ideea,
Cum că omul... sau femeia,
Stau înalţi deopotrivă
Nu prin firava statură,
Ci a inimii eschivă,
De-a lăsa iute spre gură
Din prisos, nivă cu nivă.

Desaga de stele

Mai frumoasă ca un vis,
Mai suavă ca un crin,
Ca un geam spre Rai deschis,
Îzbăvire din lung chin.
Pas de vânt, buze de flori,
În ochi un cânt,
Clipiri de zori,
Adiere dulce-i gândul,
Mană scumpă-i pasul
Mângâind suav pământul,
Fruntea, dune strânse-n nasul
Ce-mi alintă-n adieri,
Mult mai dulci decât amurgul
Sau vrun fel de orice mieri,
Grele ale mele pleoape.
Nici o stea nu stă să-i scape,
Toate ard în nefiinţă,
Adunate-n al ei piept,
În iubiri de cuviinţă,
Fără lacrimi sau regret...
Lacrimi? N-aş putea încă să spun,
Cum cele mai amare patimi
Le-ntâlnesc deja în drum
Spre-a vedea cum curg din ochi-i
Un şirag de verzi dureri,
Spre-un tărâm unde doar speri
Să-ncetezi ca să-i mai ceri
Zâmbete pe preţ de-argint...
Mult mai scump e un alint,
Mult mai dulce-i stă zâmbirea,
Când în piept de rătăcit
Va găsi într-un final...iubirea.

Singur, tăcut

De ce stai singur, tăcut?
De ce aştepţi în zadar?
Ştii bine că la început
Nu toate au fost ca un dar,
Ci ai sperat şi ai cerut…
De ce stai singur, gânditor?
Opreşte-ţi gândurile-n zbor
Şi nu le mai lăsa odihnă
Din pieptul ei să ceară.
Trec ore-ntregi
Şi iar pe seară
Va şti o vorbă să-ţi răspundă,
Iar tu negânditor s-o înţelegi…
Când vei privi şi tu în undă?
Când vei vedea că doar te legi
C-o funie de spini care inundă
Sufletul tău în mărăcini?
Nu mai e nimeni astăzi
Din plete să îţi tundă,
În schimb, cu lama nepăsării
Se joacă cineva în tine
Şi-arată spre vecini
Cum lor le e mai bine,
Cum vina ta e-n toate
Şi nu mai ai scăpare.
Dac-ai spus "da", acceptă pân’ la capăt,
Căci n-ai ştiut prin ochii cui
Priveşti, iubeşti, încerci, te prăbuşeşti,
Şi n-ai ştiut că-n lume nu-i
Un sincer “Da” –ndărăt
Ca să primeşti…
De ce stai singur…tăcut?
Oare chiar n-ai ştiut
Că alb să fie albul,
Şi el stă prefăcut ,
La modă, cotidianul…!?

Pe mal

Tulcea astăzi suflă valuri,
Suflă amintiri şi vise,
Peste apă, către maluri,
Către cei cu minţi deschise.
Suflul trece-amăgitor
Pe obraji, apoi prin plete,
Îndemnând măgulitor,
Ea sărute, el s-o certe.
Valul şterge orice vorbă,
Scrie zâmbete pe chipuri,
El s-o-ntrebe ca de probă
Despre alte zeci nimicuri.
Ea răspunde...ori zâmbeşte,
El, se-ncruntă de la soare,
Ea-ntinzându-se-i şopteşte
"Vreau să mergem şi la mare!"
...
Mai târziu se-ntrec spre casă,
Mai în râs, ori mai în fugă,
Dunărea în urmă lasă,
Poate-odată-or să ajungă
Iară-şi pe-ale sale maluri,
Să adune-n sărutări, adieri şi
Şopate-n valuri...