O vorbă

Rămân din nou ascuns în paginile unei cărţi,
Privind ţintă în calea unei vorbe.
Încerc cu greu să văd iar cum arăţi,
Cu ploi pe creştet şi sufletul în robe...

O vorbă regăsită aiurea, la-ntâmplare,
În lungul discurs al unui filosof,
Pe-o pagina de carte oarecare,
Rostită din suflet şi nu din ceafă sau pantof.

O vorbă de moment, în clipa veşniciei
Ce înveleşte sufletul cu raze vii de slavă,
O vorbă unică, ce spusă numai ţie,
Coboară inima din înălţimea ei concavă.

Cu ochii mari, cu faţa botezată-n ploi,
Cu sufletul deschis ca astă carte,
Puneam un tremur pe genunchi-ţi moi...
Dar inima-ţi simţea în parte.

O vorbă spusă oarecum, atunci în ploi de vară,
E-acum o vorbă oarecare,
Ce-mi stă pe suflet ca povară...
O vorbă de amor ce mi se pare
Un tren năprasnic, nefiresc,
Un gând am vrut doar să-ţi arăt în zare,
Nefericita vorbă: ...

Ce drum înlăcrimat...

Ce drum înlăcrimat!
Pustiu de sticlă arzătoare,
Se-aşteaptă mângâiat
De paşii care ştiu că doare
Să pleci spre nevăzut...
Şi drumul e atât de mult,
Atât de netedă cărarea,
Îţi pare-atunci când doar priveşti
Cum alţii cad şi nepăsarea
Te face să orbeşti.
Dar să arunci cu talpa înainte
Pe drumul către-ndurerare,
E-un test de suflet ce pe frunte
Îţi va sculpta cu nepăsare
Ştiinţa unei văi umbrite,
Secretul unui plâns în taină
Şi tainele nefăurite
Ce îţi vor dărui o haină
Ţesută cu răbdare.

Sunt doar cuvinte, ţi se pare,
Iar gândul tău călugărit în piscuri
De mult dezinstituţionalizate,
Supus perverselor mici riscuri,
Aleargă un ecou de carte
În domuri iscălite fals.
Sunt doar cuvinte...
Şi-atâtea fraze încâlcite
Care te par a fi deştept,
Îşi vor întoarce arma către tine
Şi n-ai să poţi să le ţii piept
Bătrâne...
Tu n-ai trecut prin vremurile-apuse,
Ci ele, mai cu râvnă, trecut-au peste tine,
Şi-acum orgoliul te reţine
Să pleci urechea, să-nţelegi...
Când mersurile-s reci,
Cărări anevoioase,
Când vii şi nu mai pleci
Şi cerurile-ţi joase
Te ţin legat de stânci...
Te pleacă-n rugăciune,
Ascultă în tăcere
Şi uită a mai spune
Că sufletul îţi cere
O minune...
Tu însuţi eşti,
Acoperit de ere glaciare,
Un foc din sobele cereşti,
Într-un vârtej, lumească nepăsare,
În palme potrivite,
Un susur blând, precum e El.
Ce drum înlăcrimat deschide
Porţile spre cer...!

Împrieteneşte-te cu Dumnezeu

Trestie scăldată-n cânt,
Firav om, stii unde eşti?
Alergi ca orbul după vânt,
Încrezător în basme şi poveşti...

În jurul tău sunt mulţi
Cu ochii grei ţintiţi spre tine,
Ei înşişi ţin poveri pe frunţi
Şi false vorbe de mai bine.

De multe ori, cauţi prietenii
În astă vale de durere,
Căci ţi-a ajuns singur să fii
Şi nimeni să audă când inima îţi cere.

Şi rareori găseşti un suflet
Să-ţi fie bun tovarăş pe cărare,
Să aibă-n inima un cântec
Şi-n palme binecuvântare...

Te-ncrezi neştiutor în unii,
Ce au neadevăr pe buze,
Ei strâng haini comoara lumii
Şi ştiu prea bine să acuze.

De ce să ne lăsăm pe val
Descurajaţi de gurile nedrepte?
Un suflet doritor e un smarald
În braţul astei lumi defecte...

Să-ntinde-m mâna, sinceri şi curaţi,
Să fim prieteni, tu şi eu,
Şi împreună, de dragoste legaţi,
Azi,
Să ne împrietenim cu Dumnezeu!

Te-am iubit...

Te-am iubit ca pe o stea
Pe cerul tău,
În palma mea,
La bine şi la rău...

Te-am iubit ca pe un nor,
Un braţ de ploi
Mereu în zbor,
Pe ceruri către seară, joi...

Te-am iubit cum munţii vântul,
Cerul pasărea,
Mutul, cuvântul,
Dar n-a fost aşa...
Te-am iubit precum o stea.

Şi te-am iubit a patra zi,
Tu n-ai ştiut
Şi nu vei şti,
Îndurerat, plângând, tăcut...

Reînnoire

Eşti pregătit?
Orizontul crapă de lumină,
Coboară nori de îngeri...
Pământul tot se-nchină!
Tu ce speri?
Că o să cadă stânci pe tine?
Sau aripi ceri
Să te înalţi
Către cea mai albastă boltă?
După răpire, urmează o revoltă,
După lumină,
O beznă grea va-ncătuşa Pământul
Şi singura lucire
Va fi, când curăţat prin foc
Mai iute decât gândul,
Va sta un nou Eden,
Aici pe-acelaşi loc...
Dar pân-atunci,
Păstrează gândul către Rai
Mereu, adânc în suflet,
Şi-n orice gaură de şarpe stai,
Nu renunţa la cuget,
La dragostea dintâi,
La modul minunat
Condus când stâlpi de nor şi foc
Ti-au stat la căpătâi
Şi pasul Ţi-au vegheat...
Nu-ţi pierde, trestie firavă,
Credinţa ultimei lumini,
În mâna astei lumi, bolnavă
Să nu te laşi minţit de falşii heruvimi
Cu trucuri ieftine în loc de slavă
Şi sânge-n spatele manuşilor din mâini.
Eşti pregătit?
E timp pentru o ultimă strigare,
Un ultim ceas rătăcitor
Să uiţi, să crezi, să ceri iertare,
Să fii mai cald, mai iubitor...
Un ultim pas te ţine depărtat
De veşnica minune!
Eşti pregătit să fii salvat?
Eşti gata prentru-o nouă lume?

Vechiul om...

Alergi ades pe culmi spre nori,
Întinzi priviri peste Pământ
Şi iar visezi că poţi să zbori
Dar zbori în inimă, în gând.

Dac-ai putea să-ntinzi o aripă spre cer
Şi vânt puternic să te ridice-n vrere
Nu te-ai simţi tot efemer,
Ci veşnic heruvim spre stele...

Ai vrea să zbori, aşa visat-au toţi
Şi mulţi au încercat credinţa,
Însă până nu treci pe Porţi,
Nu stă în palma omenirii biruinţa.

De unde gândul că în zbor
Eşti liber şi se simte?
Oare nu e un singur dor
Al omului de dinainte?

Oare n-am fost demult cu aripi mari
Şi le-am pierdut pe drum?
Oare nu celor mai avari
Le-am dat la schimb pe promisiuni de scrum?

Un dor ne ţine încă jos
Sperând că vom cuceri înaltul,
Un dor, visându-ne frumos
De pe un nor pe altul...

Beznă

Patru zile fără soare
Şapte ani fără lumină
Fruntea-ntreabă de ce doare,
Gândul nu se mai închină.
Ceru-n beznă se frământă,
Stele au uitat să moară,
Păsări albe nu mai cântă,
Alb în negru se-nfioară.
Dulcele divin albastru,
Raze lucii altădată,
Stă urnit ca un pilastru
Lângă casa mea surpată.
Trist decorul de cărbune
Îmbibat cu lacrimi negre,
Nici nu vrea să se răzbune,
Excomunicat din pegre;
Văi cu plânset se adună,
Unde umbra se-adânceşte,
Şi durerea e comună,
Zece mor, unul trăieşte.