Ar fi trebuit să te sărut

Ar fi trebuit să te sărut
Acolo în valuri,
Dar ai dispărut
Între maluri crestate în peniţă...
Ar fi trebuit să te sărut, domniţă,
O singură dată pe buzele-ţi calde;
O singură clipă se cade
Să fiu liber în vis...
Ar fi trebuit să te sărut
Şi să îţi spun deschis,
Cum literalmente mă topesc în drum
Spre a mi te imagina!
Ar fi trebuit să te sărut aşa,
Cu voia ta sau nu,
Poate ţi-ar fi plăcut
Şi ai fi rămas plutind,
Ţinându-mă pierdut...
Ar fi trebuit să te sărut,
Dar m-am întors în valea mea
De buze reci, reale, mincinoase,
Plângând neobosit în tine,
Ca tu să îmi apari în cele mai frumoase
Visuri despre mine...

Ai să-nţelegi vreodată...

Ai să-nţelegi vreodată...?
Cum dragostea uitată
Rămâne-un curs festiv,
Lacrimogen şi agresiv
În tolba cu-amintiri răzleţe,
În timpuri lungi şi buze creţe,
În ploi în dungi,
Priviri de ceară,
Iubiri în joacă până-n seară...
Ai să-nţelegi vreodată
Că mulţi în lume nu iubesc,
Şi peste noi necugetată,
Ai să vezi cum timpuri cresc
Şi ne alungă;
Cum lacrimile vor să plângă,
Şi cerul tot se-mpotriveşte
Să fii acolo, să n-am pace
Şi toate, toate mişeleşte
Să le-mplineşti pentru că-ţi place...
Ai să-nţelegi vreodată
Că plata ce-o plătesc e fără plată?
Iar inima-ţi fără de pată
O vreau rămasă nepătată
În veci de veci,Amin!
Nu am cântar ca să închin
Chinul pe talgere să-nclin
Spre-a te lăsa o vreme...
Nu am bocanci să plec
Un drum în drum să trec
Şi să te uit în teme
De versuri plafonate.
Ai să-nţelegi vreodată
Că asta nu se poate?
Rămâi fără să-njunghii,
Rămân şi nu te mai trimit,
Să nu mai stăm la muchii,
Tu, fericito! Tu fă-mă fericit!

Contemplări Contemporane

Tăietura din decor,
Cu funii late cât lungimea,
Urcă şi coboară liftul dansator,
Cărând pe umeri lumea.

Un ticăit asurzitor
Răsare des de prin văpăi,
Marcând în lumea florilor,
Pe cei mai buni dintre cei răi.

Acoperind cu gips abisul,
Ne lunecăm înconştienţi pe fese,
Chiar dacă ni se pierde râsul
În sângerările perverse.

Atâta ne-am savantizat
Că însuşi Dumnezeu se miră
Cum am ajuns noroi crăpat
În sunete târzii de liră.

De-atâtea noi deşteptăciuni,
Ne confundăm unii pe alţii,
Când adevărul din minciuni
Noi l-am clădit, distribuit în raţii.

Contemporani cu ce a fost,
Noi suntem azi cu mult mai sus,
Când susu-i jos, dacă nu-i cost
Şi-n a tăcea, e mult de spus.

Nu mai sună la fel...

Nu mai sună la fel...
Două viori nu mai cântă de azi
În aceeaşi orchestră,
Şi arii în brazi
Printre munţii de lacrimi,
Nu mai au armonie de rază
Ci piază terestră.
Nu mai sună la fel...
Corzile lor nu vibrează în cor
Şi nu fredonează acelaşi refren,
Simfoniile vechi se aruncă în zbor
Chiar dacă se prăbuşesc în uitări,
Fără antren.
Nu mai sună la fel...
Toţi aud dezacordul rugină
Din dansul arcuşului fără pereche
Şi nimeni nu vede în ei nici o vină,
Deşi să-i audă, nu vrea vreo ureche...
Două viori păşesc tremurând
Pe alt portativ
Fiecare în parte,
Iar cântecul lor va suna suspinând,
Retrospectiv,
Pentru alte piepturi curbate...

Ea aşteaptă...

Unde eşti?
Te-aştept cu toate aburinde,
Cu lumânări înmiresmate,
Cu dorul ce mi se aprinde
De trupul tau, barbate...

Cât mai stai?
Privesc oftând afară
Şi nu văd pe nimeni pe alei,
N-aud pe nimeni făcând ecou în scară,
Ecou din încurcate chei...

De ce nu te grăbeşti?
Cea care ţi-e pereche
Te-aşteaptă cu ardoare,
Să-ţi povestească-n şoapte la ureche
Cum ea ţi-e cer, iar tu-i eşti soare.

Cu cine stai?
În orele târzii, al meu să fii
Şi nimeni, nimeni să te vrea aşa,
Iar tu să nu vrei trecătoare mii,
Căci veşnică îţi sunt a ta!

Hai să cinăm!
Să frângem pâinea amândoi,
Să-mi ţii palmele în ale tale,
Să scriu că te iubesc pe alte zeci de foi,
Tu să mă porţi apoi, pe paturi de petale.

Simplu

Mă rup din munţi
Spre tine să alerg,
Cu paşi mărunţi
Drumul să-l şterg,
De urma ce ne-a-ndepărtat...

La ore prea devreme,
Mă plâng oaselor grele,
Că îmi rup din lene dileme,
La tinichigiu după inele,
Să-mi pun cătuşe pe degetul toracic.

Şi la ce bună silnicia
De-a trăi cu bătături în minte?!...
Când de altele depinde veşnicia,
Dincolo de făţărnicia dulcelor cuvinte.
Te vreau pe tine! Mai simplu,
Mai declarat decât iubirea,
Te vreau ca sprijin, ajutor şi templu,
Prea simplu, poate, de-a percepe firea.
Atât! Nu indicaţii sau poveri,
Nici legi de cum sau cât sau ce să nu,
Dacă iubim dincolo de dureri
Nu vom rămâne decât eu şi tu!
Simplu! Şi mă rup din munţi pentru asta,
Mă rup din orice viţă, spiţă, neam,
Doar parte din tine să fiu, precum tu-coasta,
Iar eu Adam!

Anatemă

Eşti compusă armonic
Cu-atât de multă migală,
Din lutul cel mai hedonic
Pus într-o haină de gală.

Suflul ce te animă
E plin de păcatul adamic,
Şi orice poftă-ţi alină
Instinctul tău animalic,

Eşti regret, desfătare,
Naiv, pervers întrupat,
Om pe cărări solitare,
Venit, ucis şi plecat.

Nu-i nimic să te ţină
Legată-n veci de vre-un trup,
Tu ai nicicând nici o vină
Când aorte se rup.

Tu eşti un gând, o durere,
Un negru vis de copil,
Iluzii fără repere
Pentru netotul umil...

Bântuire nefastă
În amintiri lăcrimate,
Lucru bun şi năpastă
În privirile sparte.

Perpetuă rază,
Amăruie, distinctă,
Amăgire în frază,
Epitet ce alintă...

Tu eşti proprie ţie,
Amăgire în toţi,
Eşti şi moartă şi vie,
Nedorită la sorţi.

Să te dai tu pierzării,
E dorinţa supremă,
În uitările mării,
Femeie tu, anatemă!