Hoinar

Plec şi vin...
Mă vezi mereu din loc în loc,
Cu pieptul gol şi gândul plin...
Odată... n-am să mă întorc.

Caut un timp
Să-mi trag suflarea minţii,
Sub umbră creştetului sau în câmp,
Să-mi numere uitarea sfinţii.

De-aş fi cerut,
Iar înapoi să calc pe suferinţi,
Curaj mi-aş lua cu împrumut
Să nu alerg la fine către munţi.

Mă ţin la usă,
Cum n-au făcut-o altădată,
Stropi sângerii ce se prefac cenuşă.
Mi-e pleava inimii furată...

Scânteie doar
Lumine-ntr-o secundă, storc
Din piatră drum, departe de amar,
Şi-aş alerga pe veac, să nu mă mai întorc!

Cele mai dulci picături

Cele mai dulci picături de durere
În sufletele calde le găseşti,
Alintate fără vrere
De mersul niciodată spre mai bine.
Cine să creadă asta? Eşti fără preget
Mai fericit când nu-ţi pasă,
Când nu auzi, nu vezi, nu ţi se-ntâmplă.
Cele mai dulci picături de durere,
Nu-s tăieturi, arsuri sau vânătăi,
Ele sunt dincolo de tâmplă,
Acolo unde nimeni nu le vede, nimeni!
Tu vezi soarele răsărind,
Alţii doar îi simt apusul,
Tu simţi vântul în adieri,
Alţii îi cer agonia din mijlocul duhului
Până-n crepuscul,
Ştergând poate doar aşa, totul,
Odată cu lumina!
Cele mai dulci picături nu curg,
Se lipesc până şi pe frunze de lotus.
Cresc nestingherite când presupusa,
Veşnică iubire, te trece ca produs,
Într-un cont de lepădat.
Totul se vinde! Toţi căutăm preţ pe durere,
Toate se cer! Toate lipsesc!
Când sufletu-ţi cere,
Totul să ai şi nu-i clipă sătul să te vezi.
Cele mai dulci picături de durere cresc
Odată cu timpul care probabil
Odinioară ştergea suferinţa. Cultiva uitare...
Azi, durerea n-are preţ, nu are-nfăţişare,
Nu se impune, nu se alege.
Azi durerea creşte ca şi cum de o veşnicie
Stă acolo putrezind sufletul.
Nimic n-o poate vindeca, nimeni n-o şterge,
Durerea e preţul în necifre al timpului,
E cancerul de suflet, e piatra funerară.
Cele mai dulci picături de durere
Doboară!

Reamintire

Îţi spuneam în nenumărate rânduri
Să te opreşti,
Că ma zdrobeşti,
Dar tu ai uitat s-asculţi...
Acum înfrunţi
Valuri de neînvins!
Şi eu m-am simţit respins...
Tu cum te simţi acum?
Spuneai pe cărări de munte
Să mergem fiecare pe alt drum,
Iată, ţi-e visul realitate!
Orice vis de-acum de ai
Se va spulbera în sferturi.
Ştii... Am plâns avându-te alături,
Ai văzut cu ochii-ţi verzi
Cum ochii mei
Se sting doar pentru tine,
Şi ai ştiut în fapt că-i ultimul cel vezi
Din mine.
Te-ntorci şi retrăieşti acum,
Mereu spunând c-a fost şi că ţi-e dor,
Eu strâng în dinţi din mine ce-a rămas,
Păşesc încet înaintând pe-acelaşi drum,
Chiar dacă înaintarea nu e zbor,
Între real şi vis nu e decât un pas.

Oraş

Oraş pustiu cu străzi golaşe,
În bezna miezului de noapte,
Alte oraşe-ţi sunt geloase
Pe liniştea ta de fapte.

Oraş nebun umplut de bârfe,
Spre-amurg când babele se-adună,
Ferit de socoteli în cifre,
Deschis ideilor de "rea" sau "bună".

Asfaltul cald şi mizerabil
Lăsat spre paşii ce îl calcă,
Doar el mai este maleabil,
In peisajul ţeapăn parcă.

Nespusă întristare cade
La ferestre din hârtie,
Când în bezna totuşi arde
O frustrare prin prostie.

Nu-i o stradă sau un bloc
Puse laolaltă să compună
Un oraş. Şi nici un loc
Să-şi ia nume de comună...

Numai gloata pusă-n case,
Ori pe străzi gălăgioasă,
Numai ei numesc oraşul,
Bun sau rău, flori sau pucioasă.

Ultima bogăţie

Mi-am pus pietre, azi în buzunare
Şi m-am simţit bogat o clipă,
Pân-am văzut că bogăţia n-are
Un alt scop decât risipă.

Mi-am pus inima pe ochi de cer,
Să am o dragoste ca în legende,
Dar cerul fals ciobeşte-n caracter
Şi n-am rezervă să-mi permit a pierde.

Mi-am lăsat gândul purtat pe foi
Scrise de mai înţelepţi ca mine,
Şi am purces gândind independent, apoi,
Sperând ca, gândul starea să-mi aline...

N-am strâns averi cu scop meschin,
N-am fost iubit de-o ea mereu,
Doar gândul mă-nconjoară pe deplin,
Un ultim tot conjunctural... e gândul meu.

Toate

În furtuna cotidiană
Mă urmăreşti cu-n dulce dor,
Îmi coşi trecutul iar pe rană
Ca să-mi deschizi căi din topor.

Rânjetul trecut prin tină
Se opreşte-n gări vopsite,
Rânjet fără nici o vină,
Dar cu palmele mânjite...

Toate-s ploi regenerate
Când le scot din putrezi saci,
Amintiri acaparate,
De-un mare "eu" ce îl îmbraci...

Când o fi mai dulce traiul,
Ziua-mi vei întuneca,
Noaptea să-mi lumini, şi graiul
Să-mi opreşti spre-al înflora.

Toate-or plânge doru-ţi iară,
Toate-or fi mai reci apoi,
Precum valuri ca povară
Peste fulgul din noroi.

Târziu?

Înaintea ceasului deşteptător,
Ţi s-a-ntâmplat adeseori
Să te trezeşti la răsărit sperând
La înc-o clipă de odihnă...
Prinzi perna-n braţe mulţumind şi dormi!
Morocănos şi bineînţeles
Buimac, ai să tresari cu razele pe pleoape,
Bombănind de-a dreptul mahoniu
Cum că... "deja e prea târziu!"

Poate şi tu, în zile mai aglomerate
Ai alergat spre gări cu gând de drum,
Dar trenurile încă nu erau plecate
Şi-ai hotărât s-aştepţi prin fum
În sala cu bagaje...
Ai auzit mereu cum pleacă şi cum vin
Alţi călători ca tine,
Dar ai gândit că trenul tău...
Mai este până vine!
Într-un moment, apoi, te scuturi de îngândurare,
Priveşti spre orizontul argintiu
Şi vezi cum trenu-ţi pleac-agale,
Iar ceasu-ţi spune... că e prea târziu!

În alt context, poate la oră de-nserat,
Te-aşteaptă ea, cu doruri neoprite,
Iar tu, galant, dar parcă prea acomodat
Cu lunga zi de vară, toridele ei clipe,
Te-ncrezi că încă mai e vreme
Să-ţi lustruieşti pantofii, să-i cumperi crizanteme...
Dar prea grăbit de timp,
La ora cu pricina,
În locul tău parcă n-aş vrea să fiu,
Când însăşi ea o să-ţi răspundă:
Te rog să nu mai vii, e prea târziu!