Şiroiri

Pereţii sufletului meu
Se înalţă printre şiroiri de sânge,
Se ridică spre tavanul gri
Din mocirla atârnată în tranşeu.
Tocul cotului îmi plânge
În strigăte de nebuni... Ştii?
Sufletul meu nu a fost niciodată mai departe!
Printre craterele nocturne
Ce scuipă dureri în eter,
Mă scufund ca o virgină epavă,
Un scut umbrit de linii argintii şi curbe,
Ce mă străpung şi zbier
De parcă aş visa în disperări cum strig
Dar vocea mi-e prea gravă!
Nu pot s-aştept urechea ta s-audă,
Ori ochiul tău să-mi simtă şiroirea...
Sunt prea grăbit să plec pe nesimţite,
Căci te-ai scufundat în tine...
Şi ne omori cu lipsa ta de mâine,
De parcă azi ne-ai strânge din dureri.
Înghit pereţii albi, de sus în jos, curgând,
M-ai prefăcut în hrană diavolească
Şi sper din palma ta,
să nu fiu cerut vreodată ca pedeapsă...
Căci nu ştii ce faci! Mă şiroiesc,
Urli, mă-ngropi în ură, apoi taci.

Sărutam...

Sărutam oglindirea ta
În ape tulburi de lumină,
Iar sărutul semăna
Cu o urmă de palmă în tină.

Sărutam pe cerul aspru,
Cercuri de nedumerire,
Sărutate între ele
Către fericire...

Sărutam sărutul dulce
Sărutat ca o răsplată,
Sărutam un vis aievea,
Sărutat să fiu de-o fată...

Rupestră pe suflet

O scriu în dulci visări,
Deşi mă plâng de-ntinăciunea ei,
Oricâte dulci chemări
Se scurg prin ochii mei,
Rămâne ea... o Evă ca-n vechime...
O rece, crâncenă cruzime
A-nduplecat-o vremi întregi,
De-atunci şi până azi,
Să pună-n sufletul meu crengi
Ţepoase ca de brazi...
O-nmiresmez cu vorbe dintre bolţi,
Punând-o prea ades, prea bună pentru mine.
Şi mă aleg apoi ca unul ce-a ales
De parcă nu m-aş fi gândit la mâine...
Se lasă înserări adânci pe pleoapele-mi udate,
Iar ea parcă-mi răsteşte dintre stânci pătate cu rugină,
C-ar vrea să plece când se-ntină...
O slabă salbă galbenă de grâu,
Bătută-n vântul anilor fireşti,
O, tu femeie, patimă ce eşti!
Tu negândită pajişte în râu
Unde orice oştan s-ar înneca bătut de dor,
Orice trăire ar prinde rădăcini în umbră,
Tu, formă nemiluit de curbă
Între-adevăr şi neştiinţă, între cădere, salt şi zbor...
O scriu în dornice chemări,
Deşi de multe ori o văd plecând,
Deşi de multe ori eu însumi aş trimite-o,
Chiar dacă sufletu-mi plângând te-alungă când greşeşti...
Greşesc şi eu, mi-e greu să-mi cer iertare,
Tu, paradoxală dragoste în nepăsare,
Să ştii că-mi pare rău...
N-am fost prea luminat când fructul
Ne-a scos din nemuriri,
Dar fii a mea!
Căci şase mii de ani am fost al tău!

Nopţi...

Ochii iar îmi crapă somnul
Asurziţi de-un vuiet aspru,
"Să mă-ntorc iarăşi spre Domnul..."
Domnul spune: "E-un dezastru!"

Mă întorc parcă temut,
Pe-altă parte, în alt loc,
Dar durează de prea mult
Şi prea mult mi-e pieptul foc.

Ultimele nopţi le chinui
Cu un somn pe zi visat,
Însă cearta n-am s-o mântui,
Cu un rece delăsat.

Ziua parcă prea mă sperii
De-orice zgomot, orice pas,
Dacă-n nopţi de-o vreme zgârii
Sufletul ce-a mai rămas.

Plânge orice lăcrimare,
Orice plâns îl ţin ascuns;
"Ţine-mă Tată mai tare,
Pentru cei ce-n noapte nu-s!"

Perna nu-mi ascunde capul,
Să n-aud o destrămare,
Care parcă-mi rupe patul,
Parte-n iad şi parte-n zare.

Mă urăsc pentru ce alţii
Caută mereu să-şi spună,
"Scapă Tată măcar fraţii,
Căci dureri se prea adună!"

Aş apune fără ştire
Undeva oricât de greu,
Însă parcă nu-mi stă-n fire,
Să las plâns, sângele meu...

Doar mă-nchin cerând credinţă,
"Doamne, Pune-le-n cap minte,
Dă-le somn, iar eu, fiinţă,
Tu Învaţă-mă aşa cum plâng, cuvinte...

Suflete de ceară

Suflete de ceară,
Neclintite semi-muze
Amăgire dulce-amară,
În decor doar să ne-amuze.

Sufletul dacă le-oferi,
L-or topi în neguri pline,
Şi-ai să numeri înserări,
Drame reci şi drame mâine.

Nu te-atragă mlădierea
Umbrelor înşelătoare,
Şi nici gustul precum mierea
De pe buzele de sare,

S-or desprinde din visare
Şi s-or coborâ spre tine,
Sângele-ţi va fi licoare,
Stors, mustit direct din vine.

Lasă-le aşa să fie,
Un feeric placă ochii,
Ori le lasă comedie,
Disperate printre rochii.

Sunt doar suflete de ceară,
Arse ori nescânteiate,
Comedii în nopţi de vară,
Păcătoase neiertate.

Perseverenţă

Să nu încetezi vreodată
Să lupţi pentru ce-ţi doreşti,
Sunt puţini ce încă speră,
Speră şi să nu te-opreşti!

Nu sunt prea multe motive,
Deseori să tot încerci,
Te doboară toţi în cale,
Şi te lasă-n urme reci.

Tu nu îi privi în ceafă,
Calcă-le pe mârşăvii,
Cum îi vezi pe ei că pleacă,
Tu mereu că le tot vii;

Nici măcar cei prea aproape,
Nu s-or stinge să arzi tu,
Tu să arzi în proprii ape,
Când toţi îţi vor spune "nu!"

Sunt puţini, e-adevărat,
Cei ce ani au strâns dureri,
Cei ce crâncen au luptat,
Pentru temelii de vreri.

Şi sa nu te-aştepţi ca lauri
Să te-aştepte prea curând,
Vei avea în jur balauri,
Ce te-or cere sângerând.

E frumos pe firul vieţii
Să te poarte car de flori,
Însă mai frumoşi sunt sfinţii
Ce prin lacrimi strâng comori.

Bătrâneţe

E trist, azi, s-ajungi bătrân,
Brăzdat în suflet, plin de ierni,
Şi să te vezi unic stăpân
Peste-amintiri strânse prin vremi...

E trist, însingurat s-aştepţi
Vre-un glas strigându-te,
Să lăcrimezi printre fereşti,
Aflând vre-un ochi cătându-te...

Vre-un pas, prea rar îţi calcă pragul,
Şi-ţi cânţi singurătatea în ecou,
Mai trece azi, şi mâine trece anul,
Iar cântul vechi devine nou.

Lumina ochilor se face prea difuză,
Genunchiul tremură pe-alei, slăbit,
Tot mai puţine, azi, te mai amuză,
Rămâi uitat prin timpuri, gârbovit.

Izvoare faci din ochii goi
Şi-ţi plângi, legat de-o amintire,
Un vechi nepot, un fiu sau doi,
Ce-au cam uitat să vină pe la tine.

Te-ndeletniceşti c-o vorbă, des,
O spui mereu, în rugă pentru mine,
De asta-mi eşti bătrânul cel ales,
Te vreau zâmbindu-mi iar, şi mâine!


Pentru bunica mea.