Ciclicitate

În sfera boreală,
Pe luciul septentrional,
Toamna timpului, carnală,
Se-nvârte-n vals suicidal,
Cicatrizând bătrânul templu decăzut.

Frunzele planează-n gânduri,
Rupte inimii în zori,
Şi se-nalţă către rânduri,
De înspăimântaţi cocori...
Se moare azi de timpuriu în vreme.

În amestecul de putred-viu,
Stoarce-mi azi trupul de vară,
Şi-oi rămâne paraliu,
La zvântat pe-o sfântă scară
Întinsă-n noapte către cerul de-demult...

E toamna sferelor de lut,
Cu sori căzând în nopţi geroase,
E noaptea reînoirii ce-n trecut,
Schimba în alb pe cele păcătoase...

Rămâne mintea mea, robită-n vechi blesteme.

Întinsă-n noapte, către cerul de-demult...
Se moare azi, de timpuriu în vreme,
Cicatrizând bătrânul templu decăzut:
E toamna inimilor frânte...

Spre vremea când vor înţelege...

Atunci când timpul se va bate,
În ceasu-mi ultim de sfârşit,
Când cunoştinţa cea în parte,
Mai mult să fie se va fi dorit,

N-oi fi să mai explic nebune
Gânduri aşezate-n linii,
Şi nici să spun "aşteaptă mâine!"
Dovata timpului sau rostul pâinii.

Atunci se vor descoase ne-nţelese,
Atunci se vor căuta pierdute,
Vorbele ce-am spus, dar au rămas trecute,
Neaflându-se încă alese!

Atunci, când zorii mei vor trece
Pe lâng-a altora, în urmă,
Şi car carnal mă va petrece
În urna-mi veşnicăm de humă,

Atunci când mă vor plânge proştii,
Când nebunia le va râde-n faţă,
Când sta-voi drept în faţa oştii,
Întinsă mărturie fără viaţă,

Atunci poate vor înţelege,
Un preţ plătit pentru păcat,
Un preţ ce nu eu, nici altul nu-l alege,
Ci vine just, neevitat...

Atunci, vor scrie-n gânduri,
Ce scris-am eu pe un nimic lumesc,
Atunci vor înţelege rânduri,
Acum nu înţeleg...încă trăiesc.

Poate vor socoti atunci cum căutam
Un fir de linişte în sinea-mi,
Cum rupt de vorbe tari, mă aruncam,
În val de nebunii...însă mulţimea?

Mulţimea tristă se-mbăta,
În gelozie şi minciună,
Mulţimea sieşi îşi spunea,
ADUNĂ!

Şi mâna aduna cu groază,
Solide pierderi sufleteşti,
Iar eu? Eu nici nu le stăteam de pază,
Eu mă sfârşeam sub blestemări cereşti...

Atunci, poate, când m-oi fi terminat,
Să mai aud, să văd durere,
Atunci poate vor fi aflat:
Am fost...şi am trecut.
Din mâna cui voi fi cerut?
Şi Cine mă va cere!?

 

Randez-vous de toamnă

Toamna miroase a struguri
Şi a fum şi a nostalgie...
Toamna socoteşti amintiri fierbinţi,
Adormi spre-nfrigurarea inimii,
Cânţi întristare şi aduni roade.
Toamna e o poezie cu lacrimi,
Un gând sălbatic murdărit de Pandora,
O amară dependenţă...

Toamna te reia în sufletul meu,
Ca pe o carte neterminată,
Şi veşnic necitită asa cum as fi putut...
Toamna te caută pe cărări,
Prin frunze, te destramă, te face întreagă,
Toamna te înmiresmează cu sfială,
Cu dor, cu gingăşie, cu nisip şi bragă,
Toamna mă-ntreabă cum ar fi fost dacă...
Şi de ce nu e aşa?
Tot ea îmi aminteşte lacrima de pe urmă,
Tremurul dintâi, când cele pe dos
Păreau perfecte.

Toamna, prin ceţurile în pârg,
Te întind ca pe o jertfă, cu grijă,
Pe cel mai înalt altar.
Şi arzi, arzi acolo cu tot ce eşti,
Cu regrete şi rumeniri de obraji sub lacrimi,
Cu atingeri tandre şi râset neîncetat,
Cu adieri calde şi zile reci,
Cu dorul meu...pe veci...
În toamnă te caut, te am, te uit,
În toamnă mă frâng, regret şi cânt ceea ce numai tu
Puteai să-mi cânţi...
Toamna miroase a struguri, a inocenţă...

Şiroiri

Pereţii sufletului meu
Se înalţă printre şiroiri de sânge,
Se ridică spre tavanul gri
Din mocirla atârnată în tranşeu.
Tocul cotului îmi plânge
În strigăte de nebuni... Ştii?
Sufletul meu nu a fost niciodată mai departe!
Printre craterele nocturne
Ce scuipă dureri în eter,
Mă scufund ca o virgină epavă,
Un scut umbrit de linii argintii şi curbe,
Ce mă străpung şi zbier
De parcă aş visa în disperări cum strig
Dar vocea mi-e prea gravă!
Nu pot s-aştept urechea ta s-audă,
Ori ochiul tău să-mi simtă şiroirea...
Sunt prea grăbit să plec pe nesimţite,
Căci te-ai scufundat în tine...
Şi ne omori cu lipsa ta de mâine,
De parcă azi ne-ai strânge din dureri.
Înghit pereţii albi, de sus în jos, curgând,
M-ai prefăcut în hrană diavolească
Şi sper din palma ta,
să nu fiu cerut vreodată ca pedeapsă...
Căci nu ştii ce faci! Mă şiroiesc,
Urli, mă-ngropi în ură, apoi taci.

Sărutam...

Sărutam oglindirea ta
În ape tulburi de lumină,
Iar sărutul semăna
Cu o urmă de palmă în tină.

Sărutam pe cerul aspru,
Cercuri de nedumerire,
Sărutate între ele
Către fericire...

Sărutam sărutul dulce
Sărutat ca o răsplată,
Sărutam un vis aievea,
Sărutat să fiu de-o fată...

Rupestră pe suflet

O scriu în dulci visări,
Deşi mă plâng de-ntinăciunea ei,
Oricâte dulci chemări
Se scurg prin ochii mei,
Rămâne ea... o Evă ca-n vechime...
O rece, crâncenă cruzime
A-nduplecat-o vremi întregi,
De-atunci şi până azi,
Să pună-n sufletul meu crengi
Ţepoase ca de brazi...
O-nmiresmez cu vorbe dintre bolţi,
Punând-o prea ades, prea bună pentru mine.
Şi mă aleg apoi ca unul ce-a ales
De parcă nu m-aş fi gândit la mâine...
Se lasă înserări adânci pe pleoapele-mi udate,
Iar ea parcă-mi răsteşte dintre stânci pătate cu rugină,
C-ar vrea să plece când se-ntină...
O slabă salbă galbenă de grâu,
Bătută-n vântul anilor fireşti,
O, tu femeie, patimă ce eşti!
Tu negândită pajişte în râu
Unde orice oştan s-ar înneca bătut de dor,
Orice trăire ar prinde rădăcini în umbră,
Tu, formă nemiluit de curbă
Între-adevăr şi neştiinţă, între cădere, salt şi zbor...
O scriu în dornice chemări,
Deşi de multe ori o văd plecând,
Deşi de multe ori eu însumi aş trimite-o,
Chiar dacă sufletu-mi plângând te-alungă când greşeşti...
Greşesc şi eu, mi-e greu să-mi cer iertare,
Tu, paradoxală dragoste în nepăsare,
Să ştii că-mi pare rău...
N-am fost prea luminat când fructul
Ne-a scos din nemuriri,
Dar fii a mea!
Căci şase mii de ani am fost al tău!

Nopţi...

Ochii iar îmi crapă somnul
Asurziţi de-un vuiet aspru,
"Să mă-ntorc iarăşi spre Domnul..."
Domnul spune: "E-un dezastru!"

Mă întorc parcă temut,
Pe-altă parte, în alt loc,
Dar durează de prea mult
Şi prea mult mi-e pieptul foc.

Ultimele nopţi le chinui
Cu un somn pe zi visat,
Însă cearta n-am s-o mântui,
Cu un rece delăsat.

Ziua parcă prea mă sperii
De-orice zgomot, orice pas,
Dacă-n nopţi de-o vreme zgârii
Sufletul ce-a mai rămas.

Plânge orice lăcrimare,
Orice plâns îl ţin ascuns;
"Ţine-mă Tată mai tare,
Pentru cei ce-n noapte nu-s!"

Perna nu-mi ascunde capul,
Să n-aud o destrămare,
Care parcă-mi rupe patul,
Parte-n iad şi parte-n zare.

Mă urăsc pentru ce alţii
Caută mereu să-şi spună,
"Scapă Tată măcar fraţii,
Căci dureri se prea adună!"

Aş apune fără ştire
Undeva oricât de greu,
Însă parcă nu-mi stă-n fire,
Să las plâns, sângele meu...

Doar mă-nchin cerând credinţă,
"Doamne, Pune-le-n cap minte,
Dă-le somn, iar eu, fiinţă,
Tu Învaţă-mă aşa cum plâng, cuvinte...