Dezamăgit

Întins c-antr-o pictură
Pe-acoperişul gândurilor mele,
Cu-n veac de-amar pe gură,
Cu-n plin de spini, la gât, mărgele,
Mi-aplec speranţa peste clipe
Şi-o cred mai slabă ca oriunde,
Descurajat de-atâtea reci xantipe,
Ce-mi lasă-n urmă artere infecunde...
Privesc spre cer,
Spre cel plin cu-aşteptări,
Mă uit pierdut în adorări,
Stereotipuri, eczeme şi mister...
M-am săturat să-ntreb,
Să cred, să fiu dezamăgit,
M-am săturat de traiu-mi lung ereb,
În cor cu un ecou nedesluşit.
Prea-înţelepţii veacului susţin
Că însuţi sufletul poate să-ţi fie,
Locul de mult pierdut, divin,
Edenul aşteptat...vecie.
Dacă-i aşa, atunci în mine reciproca
Se freamătă cum alte minţi nu prind,
Şi nici măcar m-ajute sinecdoca,
N-ar fi de-ajuns dezvăluind...
Abia aici focul va veşnici,
Nu cel ce de pe urmă,
Care doar pura nefiinţă în van va zâmisli...
Dar stau întins şi-mi tremură bărbia,
Ca-n răsăritul plânsului uscat,
Mi-e mult stârpită veselia,
Mi-e gândul fad, întunecat...

Gerul

Ar plânge fulgii dac-ar şti,
Cum plânsul mă topeşte
Şi mă aştearnă pe câmpii
Unde nimic nu creşte...

Ar plânge florile în soare,
Dac-ar afla cum plânsul meu
Mă veştejeşte ca pe-o floare,
Ţinându-mă uscat mereu...

Ar plânge cerul clar de vară,
Dac-ar vedea în plânsu-mi des
Măcar o-nseninare clară,
Măcar un gând de bine-ales...

Dar nu vor plânge prea degrabă,
Nici iarna, florile sau cerul,
Doar inima pustie mă întreabă,
Cu dor, când vine,
S-amorţească plânsul...
Gerul?!

Sperante de avut

Vom înălţa semeţe sanctuare
Şi vom sluji unor hârtii anume,
Redefinind conceptul de valoare,
Falsând impresii sub acelaşi nume...

Vom adopta cu toţii ca o gloată
Noi obiceiuri, haine de paradă
Şi nimeni, acuzându-ne, să poată
În gheenă, condamnaţi, averea să ne ardă.

Vom aduna tot ce străluce
Şi vom avea fălindu-ne la lume,
Iar cei ce n-or avea să se descurce,
Căci vom cântări traiul în sume.

Vom aduna asemeni ca nebunii
Obsesii, pasiuni şi dependenţe,
Ne vom încorona conducătorii lumii
Urcaţi pe înălţimi, de glorie, semeţe!

Ne vom pierde-n tot ce vom avea
Şi vom conta pe "am!" şi nu pe "sunt!"
Vom crede amăgiţi că-n veci va fi aşa,
Dar coborâşul va fi crunt...

Ştim! Vom căuta lumini în întuneric,
Reflexiile, poate, dinspre vre-o monedă,
Şi adăpaţi de gândul luciferic
Ne vom sfâşia, neştiind ce ne posedă...

Vom fi singuri cu-ale noastre
Dorinţi nestăpânite de mai mult!
Vom adormi spre veci în roase lastre
Încă sperând la titlul de indult...

Ultima clipă de copilărie

Te căutau părinţii disperaţi,
Că te-ai pierdut, că nu mai eşti,
Te căutau săracii fraţi,
Dar nu credeau că ai să creşti...

Te căutau surorile mai mari
Ca pe un mugur între florile de vară,
Te căutau şi alţii, temerari,
Aventurieri în zori de seară...

O lume-ntreagă te cerea,
Tu nu erai şi pace!
Şi lumea-ntreagă petrecea
Mereu în căutări opace.

Nu-i auzeai nici să fi vrut,
Tu copilăreai o ultimă secundă,
Plutind pe-o barcă în tumult,
Iubindu-ţi chipul într-o undă...

Căutări în ape

Mă cauţi de o zi sau două,
În ploi mărunte şi-n furtună,
Mă cauţi seara în lipicioasa humă
Şi-n zori adormi în rouă...

Mă cauţi des în ape tulburi,
În şanţuri şi în ştioalne,
Mă cauţi în adânci bulboane,
Respirând prin tuburi;

Mă cauţi în oceane reci,
Printre gheţari scufundători de vase,
Râuri repezi, lacuri mlăştinoase,
Mă cauţi iar pe unde treci...

Dar nu-i adânc să mă ascundă
De inima-ţi nebună însetată,
Şi-alerg pe unde ai mai fost odată,
Tu să mă cauţi când dorul te abundă...

Ce-aş fi...

Ce-aş fi eu, dar, fără tine,
Lipsit de râul zâmbetului veşnic,
Lipsit de plânsul cel de patimi
Şi al cărării sfeşnic...
Ce m-aş regăsi adesea
În oglinzi, în cioburi sparte,
Dacă tu n-ai fi adresa,
Locul, ţinta de departe?!
Cum ar fi umbrit pământul
De trupu-mi solitar pe stânci
Dacâ nu te am alături,
Să privim fântâni adânci,
Amândoi să ne-nsetăm spre ele.
Ce-aş avea să spun de mine,
Dacă tu n-ai completa,
Fir cu fir şi rău cu bine,
Mâna mea, cu mâna ta...
Ce ar crede cerul, marea
Despre cel ce sunt de-aş fi
Fără tine... şi-ntristarea
M-ar cuprinde-n veşnicii...
Ce-aş fi eu, dar, fără tine,
Un dar stricat, cu o meteahnă,
Şi rodul meu va fi pe mâine
Un "eu" mai searbăd de prin pahnă...

Descompunere

Mă descompun ca o natură-n toamnă,
Lipsit, însă, de colorituri şi arome,
Îmi predau nimicului singura armă
Şi-mi plâng simţirile heteronome.

Mă las purtat pe valuri timpurii
Căci mai târziu mă voi grăbi-n lumină,
Fiind excepţie vre-unei demologii,
Scutit prin jertfă de vre-o vină...

Şi am să las în urmă tot ce am
Cum fost-am eu lăsat de toate,
Desprins rebut dintr-un terestru neam,
Spre ţărâmuri minunate, poate...