Dor de ger

Vină iarnă să mă prinzi,
Sub zăpezile nebune,
Din fereşti să faci oglinzi,
Să mă-ngheţi, să-mi uit de nume;

Vino ger ce prăpădeşte,
Bune, rele-orice simţiri,
Vino şi mă amăgeşte,
Du-mă-n prag de amintiri!

Vino să mă-mpingi duioasă,
În prăpastia uitării,
Vino să mă duci acasă
În iubirile pierzării...

Octombrie stângaci

Ţânţarii se-avântă-ntr-un tango voluptos,
În raze de copt şi mirosuri de vin,
Octombrie-i roşu şi e frumos,
Octombrie-i pal, zgribulit, însă plin...

Ţi se prind năvoadele din crengi,
În podoaba de pe creştet şi-n urechi,
Şi umbli în octombrie drumuri întregi,
Cu voal ce te urmează, în capete perechi...

Te mai lovesc din când în când,
Pe drum, fără să ai vre-o vină,
Frunzele copacilor din străzi, plângând,
Că nu mai au coroana plină.

Octombrie e minunat, spun toţi dacă se strâng,
Şi îl primesc anticipând belşugul,
Al meu octombrie e sec, nătâng,
Eu am păşit octombrie cu stângul...

Nedescrisă

E minune-n calea mea,
Când deschide-n porţi surâsul,
Când întinde ramul dulce,
Şi rămâne-o viaţă-aşa,
Să-mi alunge greul, plânsul,
O salvare de la cruce,
Dor ce-a fost, de va avea!

E-o zidire minunată,
Drept pe sufletu-mi mănuşă,
O suavă, dulce rană,
Prea fierbinte-n veri visată,
O închidere de uşă,
Când fereşti se sparg de-o cană,
Un pocal, odor de fată!

Alei de parc...

După toate rămân
Pierdut, singur pe alei de parc,
Cu lipsa ta acută-n sân,
Cu dorul îndoit, fără săgeţi de arc;

Am aşteptat o vreme,
Parcă nu-mi mai trecea viaţa,
Şi mă trezeam plângând alene,
După nesomn, dimineaţa,

Am aşteptat să vină,
Credea că-s îndatorat s-o fac,
Şi m-a lăsat cu tot cu vină,
Pierdut, singur, pe alei de parc...

Ultimul răspuns

Vreau să vin oricând, oriunde,
Iubitul meu cu ochi de vrere,
Căci dorul tău azi mă pătrunde,
Şi pieptul meu azi mi te cere.

Vreau să vin pe braţul tău,
Să mă arunc, în marea de uitare,
Dar tu nu vezi decât ce-i rău,
Şi-n mine tot, numai ce doare...

Vreau să vin, iubite, să nu pleci!
Şi să te strâng la sânu-mi dulce,
Deşi în piept ţin pietre reci,
De unde-am fost şi unde mă voi duce...

Vreau să vin, chiar dacă dorul,
Nu mi-l vezi decât minciună,
Şi-asta azi îmi frânge zborul,
Şi mă leagă de furtună.

Vreau să vin chiar dacă vorba,
Azi şi mie-mi pare falsă,
Dar mă ţine-n umăr tolba,
Şi vinovăţia arsă...

Vreau să vin, acolo unde,
Tu, în geruri lăcrimezi,
Dar durerea mă pătrunde,
Şi refuz, spunându-ţi că mă pierzi.

Vreau să vin, atât să ştii!
E destulă amăgire,
Aleg, mai bine, lumeştile pustii,
Căci azi, iubite, nu-ţi mai sunt fericire.

Ultima chemare

Te-am chemat pe-un drum ferice,
Căci la braţu-mi să te am,
Nimeni n-o să te abdice,
Vom învinge orice neam.

Te-am cerut al meu odor,
Pe pământ purtaţi de ceruri,
Finele, cu noi în zbor,
Către veşnicele ţeluri.

Aşteptări tracut-au plânse,
Nepăsare, tu, lumină!
Căci dorinţele sunt scurse,
Şi cumva, eu sunt de vină.

Vor trece ani, vei înţelege,
Că locul tău, în mine-a fost
Dar nepăsarea îţi va şterge,
Fără iubire, orice rost.

Te-am chemat cu dorul tot,
Cu tot ce-a mai rămas din noi,
Să te chem iar, nu mai pot,
Rămân însingurat în ploi.

Ca ecou, chemarea încă
Îţi răsună fără vină,
În sufletul tău de stâncă,
Dorinţa a săpat o mină...

Dar n-ai venit cu mine-n zori,
Către steaua cea de aur,
Tu rămâi pierdută-n flori
Greu de vină, vechi tezaur.

Şi-am să te regret o viaţă,
Dragoste pe veci pierdută,
Fără tine-s nopţi cu ceaţă,
Fără tine-i viaţa scurtă...

Căci a iubi, viaţă nefastă,
Fără sa primeşti iubire,
Îţi lasă inima necastă,
Şi pieptul gol de fericire.

Capitole de Mac

Din fragede avânturi,
în pregătiri de zbor din cuib,
din veştede pământuri,
cu flori violet de spin, cu toamnă,
A strâns cu mână tare
De lacrimi mincinoase,
sufletul meu...un pumn de raze
Învolburate, nestăpânite, frumoase...pe atunci.

Cu securi de "Vino, du-te!",
Şi lame reci de "Nu ştiam pe-atunci..."
Mi-a sfâşiat razele calde...
La schimb pe altele ce fost-au spune ea,
Mai slute...

Fără destulă aţă de cusut,
Fără de doctorii şi leacuri,
Am stat în vânt cu pieptul drept la orice şut,
Am stat plângându-mi însingurarea-n parcuri...
Pe bănci de gânduri,
Pe largi hamacuri de tăcere.

Să vină iar, de parcă n-am murit destul,
Să taie iar din razele-mi răzleţe,
În bezna prea sfinţitelor ei feţe,
Să-mi lingă iar lupii din rană,
Amprenta ei, din propriul sânge
De om nebun...
Sau cum spune gura ei: "Om rău..."

Trec vremuri...de-s lungi ori ba,
N-or fi la fel şi pentru ea.
Doar în cotlonul meu noaptea rămâne,
Veşnic strajă plânsului,
Doliu râsului, şi-o pâine
amară-n gura mea.

Ca mai apoi, în dureroase voci de ceară,
De parcă ne-ar mai lega vreo vină,
Să-mi spună fals "iertare!..."
De parc-a sufletului vară
Se şterge doar cu... stimă.

Şi mă întreabă,
Mai dureros ca orice-ar fi făcut deja,
De parcă încă i-ar păsa de toate ce-au trecut,
"Ce-am făcut?"