Elham

O clipă doar...trei zile,
Am ţinut în palma stângă,
Din ea atâtea file,
Cât timpul n-o să frângă.
Căci alergam nebuni prin lume,
Şi ne vedeam prin toţi şi toate,
Apuşi spre miazănoapte,
Urcându-ne spre stele,
Doi străini fără de nume,
Departe doi, în cele rele,
Dar prea aproape-n cele bune...
Nu ne opreau nici legi nici legăminte,
Nici gratii, depărtări sau timp,
Ne avântam spre veci printre morminte,
Din pisc tăcut, în vuietul din câmp.
Şi-i aprindeam luceferi în priviri,
Îi stăpâneam conturul scump pe buze,
Şi ne pierdeau atâtea negrăiri,
În înţelesuri ce nu-ncetau să ne amuze.
Şi o chema, cum îngerii o cheamă,
Când coruri întrunesc în slăvi,
Cum cel mai mare pictor plânge-n ramă,
Nebunia-n ode şi isprăvi.
Însufleţind o eră nouă,
De suflet cald şi de uitări terestre,
Doar ea înnoată azi, în mine dacă plouă,
Şi-ascunde ochi doriţi printre ferestre...
Şi ne vedeam ca lacrimile plânse
Atât de-asemănate în dureri,
Când râsetele noastre strânse,
Bezmeticeau în neguri şi tăceri...
Nu-i alta poate, să audă,
Nespusul dor, când patima-i aduce,
Dureri ce stau azi să pătrundă,
O inimă cum nu-i o alta la răscruce.
O clipă doar... N-a fost prisos de gânduri,
Secunda cu amar şi rânduri,
M-a-nveşmântat cu râs şi cu iubire,
Cu glasu-i dulce ca sufletul de cer,
Chiar dacă-ncătuşaţi în lumi fără mister,
O clipă doar, va fi o nemurire.

Prefaceri

Şi ţi-am spus tot,
Şi ai aflat anume,
Tot ce-ai dorit privindu-mă,
Cum, azi, să pot,
Să te privesc plecând în lume,
Nemai iubindu-mă?

Şi taina şi misterul,
Cum eu nu le-am aflat,
Pe toate-n mine le-ai privit,
Cum pot să mai privesc azi cerul,
Când despicat,
M-ai dovedit, lăsându-mă scârbit?

Vina din rutină,
Trece uşor, cum vine.
Sub ochii prefăcuţi, prefaceri se vor naşte,
Din chipul ce-ţi dădeam, divină,
Nimic nu mai rămâne,
Doar uşiori mânjiţi de Paşte.

Era!

Era...nebună în simţire,

Cu gură plină de cuvinte,

În ochi, culoare de uimire,

Cu palmele - morminte.

Era cu buza-i de durere,

Un lanţ ce slobozea mâhnirea,

Şi nu puteam ceva a-i cere,

Îmi oferea, întemniţându-mi firea...

Era cu părul de gândire,

Din cele mai nespuse cugetări,

Şi le vedeam cum toate spre zidire,

Slujesc, cascadelor în scări...

Era cu sânul îndulcit de dor,

Ca laptele ceresc şi mana,

Iar din avântul incolor,

Se desprindea nestăpânită rana...

Era cuvânt ce dă culoare,

Dar tot mereu era şi faptă,

Era un junghi, vroia să mă omoare,

Să mă treazească-n zori, mai coaptă.

Era cu trupul mlădios,

Ca un poem ce-mbrăţişează cordul,

Sudori s-arate-n trai frumos,

Cât de departe-i nordul.

Era în coapsele-i nestăpânite,

Înţelesul negăsit de mulţi,

Care izbea-n privirile-ndrăcite,

Ca vântul greu pe şubredele punţi...

Era! Şi este, dacă a fost vreodată,

Fără imagini de prisos,

Copil, femeie, dar mai ales o fată,

Un trup firesc... cu sufletul frumos!

Cei care cred

Ei cred!
Cei cu ierni în poalele iertării,
Cu doruri multe, spre toți ce au trecut,
Cei care țin în mantia durerii,
Suspinul azi, şi cel de început.

Ei cred!
Aceia care prin viaţă au învins,
Nu subjugând un suflet sau mulţimea,
Ci înfruntându-şi frica, au respins,
Ispita,  pentru ei, nu ca să vadă lumea.

Ei cred!
Acei care în văi ale durerii,
N-au comandat din cont să se transfere,
Spre doctorii părerii,
Ci au știut în drum spre cer a cere...

Ei cred!
Cu genunchii roşi de rugă,
Cu faţa-n lacrimi şi piept cu mulţumire,
Nu cei ce fac din frate, slugă,
Şi-n scaune înalte, uită de slujire...

Ei cred!
Unii bătrâni, alţii copii ce-şi ţin de gingăşie,
Alţii trudiţi, unii răniţi de toţi şi toate,
Cu toţii săturaţi şi întristaţi de prefăcătorie,
În ochii lor, văd cei ce văd, că lumea se împarte...

Mijlocire

Cu susur blând în valuri furtunoase,
Cu glasul părintesc de mângâiere,
Cu mână tare, prin văi întunecoase,
Şi alifii de suflet când strigă a durere...

Cu grija Ta, căci alta nu-i cerească,
Sub ochiul Tău cu binecuvantare,
La sânul Tău, cu voia Ta să crească,
În piept cu suflet nou, în inimă iertare.

Aşa s-o porţi acolo unde merge,
Lumina dulcelui trecut uitat,
Tu, lacrima mereu I-o şterge,
Şi ţine-o Tu, în chip neîntinat...

Trei

Cu trei degete nebune
Deschid pe trupul de mister,
În fiecare zi o lume
În care nu-s nebun să sper.

Trei degete duse,
Deschid o cale-naripată,
Pe cărări nicicând nesuse,
Şi întoarse iar, odată.

Pe foi de ceară cu cerneală,
Din roşul gândului tăcut,
Cad trei degete far' oboseală,
Amorţite de trecut...

Pas lumesc

Cum pasul tău în lumea asta,
Încă poate să îmi calce
Pe durerile uitării!...
N-au fost răni atât de-adânci,
Decât cele de pe urmă.
Stârvul cald al denigrării,
Cangrenat ipocriziei,
Ţi se pare încă glumă,
Când tu treci nepăsătoare,
Proclamând că ai tărie.
Dar mă rog iertări să fie,
Căci nu ştii, când treci,  că doare,
Că nu ştii, murdaru-ţi nume,
Cum îl pierzi, strigând mai tare
Nepăsare, ignoranţă,  ură,  ură...
Cum pasul tău în lumea asta,
Ochiul tău întors a scârbă,
Mâna ta ce-mpinge grabnic,
Gândul tău ce mă evită,
Gura ce o laşi durerii,
Să-ţi sărute gura mea...
Toate calcă zdrobitoare,
Verde-n suflet a durere,
Răni deschise a uitare...