Vechi şi noi

Îmi e dor de romanţele vechi,
Pe care le ascultam suflet şi trup...
Ce adunau iubiri perechi,
Nu nebunii gălăgioase-n grup...

Lipsesc bătrânii, încelepţii care,
Nu se vedeau decât lângă un suflet,
Căci cupluri astăzi parcă-s rare,
Şi dese drame...şi rimel în plânset.

Ere întregi au adunat povaţă,
Despre cum să iubeşti mai bine,
Dar azi ne rezumăm la ce ne-nvaţă,
Tertipurile scârbe cu caractere cârne.

Deşi nu-i noimă delirând pe dealuri,
Şi nu mai cred in dragostea perfectă,
Încă visez parc-amintindu-mi idealuri,
În era noastră indecentă.

Oda unui casier...

"Oameni și oameni" tot aud,
"Ai răbdare " îmi spun toți,
Și fără să am de ales răspund calm
Unui țipăt de gloată parcă .
În gura lor nu-s bun vreodată,
Oricât de necunoscut mă știu,
Și-mi caut puteri sa le răspund,
Cu-același calm chiar dacă,
Nu sunt acolo problemă să le fiu,
Ci mai degrabă ajutor. 
Și-atât de mult mă pun la suflet,
Ca rău,  ca problematic și greșit,
Încât dacă la fel aș face,
Aș strânge bube pe inimă ,
Din cele mei pline de vrajbă și granit.
Nu vreau să-mi fac inima grea,
Cu lipsa de rațiune a frustrării,
Cu gând că-n urma lor voi sta
Pastilă împotriva-nsingurării.
Cu ei în flăcări toți pe frunte,
Aflu ce-nseamnă cu adevărat,
Omul puternic, viețile frânte
Și banul blestemat. 

De Sus coboară des puterea
Să ne-mpotrivim propriei vrajbe,
Iar când n-o cerem rezistăm cu valul
Până se sparge-n spume de catarg,
Căci gloata, valul, se poartă-n vise slabe
Ce pier,  când unul doar cedează.
Omul puternic nu-i acel ce rage,
Ori cel ce crede că e-ndreptățit mereu,
Nu-i cel ce-aleargă după valori meschine,
Lovind în mine și în tine,
Pentru un colț de vânt și o minciună .
Omul puternic știe să spună,
Acoperind cu-nțelepciunea,
Orice larmă de nebuni,
Omul puternic, calm se cercetează,
Găsind dreptatea ca un sfânt principiu,
Omul puternic nu se vinde,
Chiar dacă sună a cliche-u.
Omul puternic spune "eu" mai rar
Și pune pe cei mai slabi mai des în ajutor.
Omul puternic nu sta în calea lor,
Când proștii spurcă tipic erei,
Omul puternic știe! Cere-i!
Și-ți va spune cu drag dacă măcar drept
Îi ceri dorința ta.

Și e păcat să cauți alinare,
Provocând doar urlet și mânie ,
Pentru-al tău suflet care n-are
Poate ce ai dorit, sau nu-i cum ai dorit să fie.
Oricine înțelege,  la vârsta dumitale,
Dac-ai ajuns să te tocmești în lege
Pentru-n nimic în lumea asta,
Că undeva te doare lipsa,
Și chiar dacă nu știm ce n-ai,
Nu refula și nu-ți întuneca tu soarele-n eclipsă ,
În fața celor ce nu-s de vină pentru viața ta.
E înțelept să taci, când omul plânge
Chiar și prin răzbunări și vrajba fără cuget.
Mânia în final se stinge, 
Și ce folos să-ți faci dușmani
Pe lângă lipsa ta de suflet?!
E înțelept sa taci mai bine,
Ca să vorbești mai apăsat prin asta,
De sufletul celui ce mâine,
E singur, și singur se luptă cu năpasta.

Că de la bani se pare,  toate,
Încep,  de parcă nu e viață ,
Decât atunci când zornăie alene,
Un buzunar care prin vreme
A adunat avar o pricină de ceartă .
Că greu se strânge,  știm cu toții,
Dar pentru ce ne vindem traiul
Pe reci metale ș-apoi hoții,
Să ni le ia și să ne lase doar cearta de pe urmă? .
Nu-i banul totul,  iară tu om bun
La anii tăi dacă n-ai înțeles-o încă
Nu te mira ca pe banii tăi
Nu-ți dau prea multe alții. 
Pui prea mult preț pe ei, 
Apoi deștepții văd asta și profită ,
Ia nu te mai lăsa condus de buzunar,
Să vezi cum or să caute toți hoții... Un alt hambar.

Dar omul puternic știe asta
Și-ascultă calm pe prost și pe frustrat,
Pe cel ce liniștit și educat vorbește ,
Pe cel ce țipă și trântește, 
Pe toți... Și fără sa le pună preț,
Ori să îi pună pe-al său suflet,
Înaintează printre ei în ani,
Căci la final omul e om,
De sus vine puterea,
Iar banii... Sunt doar bani. 

A face "Te iubesc"

Am fost primul să spun "te iubesc"
vieţii din noi,
Şi oricărei fiinţe ce m-a privit o clipă,
ca să plece apoi...
Şi am simţit că e nefiresc,
dar nu m-am oprit,
Şi m-am avântat nebun
spre tot ce am crezut că e bun de iubit,
Şi am iubit, dar fără să spun...
Când norii se lăsau
Şi-mi întunecau privirea,
Şi iubirile pe rând plecau,
Nu rămâneam decât să-mi iubesc...iubirea.
De-atunci nu mai spun "te iubesc",
nu primul, dar nici după,
Prefer să tac şi să înfăptuiesc,
Altfel, din vorbe, ce clădim, se surpă,
Iar dacă tu-mi vei spune asta,
te voi privi, doar ca să mă revăd,
sa-mi amintec ce mi-a adus năpasta,
Dar să rămân şi să evit prăpăd
de doruri curgătoare pe obraji.
Şi-adunând alai împărătesc,
ostaşi, străjeri şi paji,
Din dragoste să facem " te iubesc",
Căci spusul între noi
E mult, mult prea pământesc.

Actor

Din vreme-n  vreme
Cu-atâta patos și vâltoare, 
Cu-atâta sânge-n vene 
Pulsânde pe la gât , 
Cu vorbe grele,  de om mare, 
Imiți pamfletic dup-un rât, 
Un mincinos politician, 
Un revoltat al vechii nații, 
Ori vreun mojic mahalagean, 
Dorind defibrilații... 
Scandând cu pumnul strâns, 
Cu ochii ageri și sclipind, 
Ce nu e-n veci deajuns, 
Ce-i rău parcă din totdeauna, 
Scuipând și-amenințând
De le sughiță muma.

Alte ori, la fel, a comedie, 
Cu glas domol,  cu bâlbe deseori, 
Imiți pe omul ce nu știe, 
Dar înțelept se vede, 
Însă, pe subțiori, 
Transpira tot de-atâta chin sa-aleagă, 
Cuvinte tot mai elevate, 
Ce ne-nțelese-n mintea-i bleagă, 
Îl urcă înspre nori. 
Ți-ar spune el o mie una, 
De timp i-ai da,  ți-ar explica, 
Cum el e tot, însă cununa
E-n altă parte undeva, 
La vreunul care, după el, 
N-o merita. 

Câteodată faci pe cel, 
Ce simplu caută răspunsuri, 
Și simplu nu prea le găsește, 
C-așa un fel de simplu e doar el, 
Și ne-nțeles el răbufnește-n plânsuri, 
Că nimeni nu-l ajută ,  și-i singur pe pământ. 
De parcă lumea toată, 
Să-i sufle în iaurt, 
Ar trebui să se împartă, 
Și să-i servească, suflet, trup și gând. 
Și-adesea vrea să se remarce, 
Nemulțumit la rândul său , 
Sangvinic să se-mbarce 
În trenul celor care știu,  vorbesc, 
Ba ceartă chiar pe cei ce fac, 
Dar când sa pună mâna - tac, 
Ori doar bodrogănesc a rău.

Imiți pe toți în toate ale lor, 
Imiți și patosul și dorul, 
Plânsul sincer și cel de decor,
Caracterul unic, curat, demonic, 
Sau bine intenționatul cor
Care numit la noi: o gloată , 
Gândește-n grup, înăbușit frustrării, 
Un nou eșec nebănuit 
În noaptea răzbunării. 
Dar tu... 
Cum te imiți pe tine? 
Și dacă nu... 
Atuncea cine, 
Se-mbracă-n haina ta de frici și ploi, 
Cine te-aduce-n scenă... Din gunoi?
Cine te scoate dintre fericiri, 
Spălat de-atâtea imitații și trăiri, 
Și te transformă-n... Tine?

Cine ești tu? 
Actor ce printre "bee" și "mu", 
Te cauți rătăcit,  în toți, 
Și te găsești în cioburi, 
Și-i vrei morți 
Doar de-ai putea să ieși din ei...
Babe certânde și plebei, 
Îndrăgostiți și regi, 
Nebuni ascunși în scorburi, 
Șoferi, șomeri, agricultori, 
Macaragii, deștepți și proști , 
Glumeți ori triști, actori, 
De mult apusi nemuritori, 
Sau efemere gânduri...

Rămâne doar un monolog, 
Poate cel mai frumos pe care l-ai rostit. 
De nimeni vreodată auzit, 
Un om perfect deși olog
În suflet, în trai, în asfințit...

În mustaţă

Oare cum ţi-ar sta
Încâlcită în mustața mea, 
Pe-o ramură de of
Dezlegată la pantof?

Oare cum te vezi
Printre poveşti cu iezi,
Copilă-ntre idei
Ghicind, numai, ce vrei?

Jucându-te cu timpuri
Și grea de-atâtea gânduri, 
Te muşcă griji nevrute
Iar tu ești mult prea iute. 

Copil cu flori în creştet,
Speriată de un veşted 
Surâs contemporan, 
Înnoţi într-un noian

Și tot noianul mare
De of-uri,  spre urcare
Ți-o fi, copil șăgalnic 
Spre ţelul cel mai falnic.

Și-așa cum urci și creşti
Ca feţii din poveşti, 
Tot mă întreb dulceață, 
Ce-mi faci tu în mustața?

Cum încă mai ai vreme, 
Să-mi stai și să alene
Alegi tu fir cu fir, 
Pe drum spre trandafir?

Cum de mă suporți, 
Când parcă sunt ca toți, 
Un oarecare cine, 
Şi alegi tocmai pe mine?

Dar mai ales cum stai, 
Copil din flori de mai, 
În mustața moșului, 
Până-n pârga roşului?!

Plâns de văduvă

Știu,  ca le-ai fi spus tuturor 
Să nu jelească, doar ca sa nu plâng, 
Şi știu că nu ar fi contat ce ești în ochii lor, 
Ci doar ce rămân eu ştergându-mi ochiul stâng, 
Pentru tine mai des,  mai greu. 

Știu că mulţi încă n-au aflat, 
Şi glumesc nătângii pe seama tuturor, 
Şi știu că i-ai fi apostrofat, 
Şi le-ai fi zis să-și vadă ei de treaba lor, 
Să nu-mi poarte greul meu. 

Știu că te-ai întoarce, oriunde ai plecat, 
Căci am împărțit același dor o viaţă, 
Şi știu că nu mă vei fi uitat, 
Oricât de întuneric e acolo,  oricât de ceaţă, 
Mă păstrezi lumină.

Oricâte-aş ști,  după tine tot jelesc, 
Şi tot mi-e dor în fiecare seară; 
Să pot dormi, frumos îmi amintesc, 
Că lângă tine viaţa mai puțin amară 
A fost,  și-ți mulțumesc!

Cerere

Deschide ochii hotărât,
E șapte,  e devreme,
Cu suflu-i tremurând în gât,
Își spune "nu te teme!"

Încet se-ntoarce către ea,
Un înger rătăcit pe lume,
Și simte cât de mult ar vrea
Să-mpart-acelaşi nume.

Demult în planuri încurcat,
Își caută scăparea,
Să-i spună cum că l-a schimbat,
Şi-i poartă adorarea;

Să-i spună cum, e numai ea
În gândul lui,  în toate,
Şi cum inel deja avea,
Doar să mai spună da, of poate...!

Şi-mpins iubindu-i mult ființa,
Coboară lângă pat,
Şi scoate din sertar dorinţa
Gătit de întrebat...

Ea mormăie în somn ușor,
De dragul ei, el se topește,
Şi-ncet trimite soapte-n zbor
Sperând că se trezește.

Deschide ochii ezitând,
Şi parca ea lumină ziua,
Se-aprinde-n el numai un gând
Să nu mai joace piua.

Și spune hotărât și tare,
"Vrei sa fii...?" dar nu termină,
Ea de-odadă-n gât îi sare,
Se făcu și mai lumină!

"Da, da, da!"  Strigă frumoasa,
Fericita zâmbitoare,
Nu mai este somnoroasa,
Care mormăie agale...

Uite-așa inunda patul
Cu lumini în zori de zi
Când doar el, și nu e altul,
Când doar ea,  și ea va fi.