Crepuscul

Lasă-mă să dorm, lasă-mă sa mor

În acest poem fără noimă, fără glas,

Lasă-mă pierdut, pas cu pas,

Vers cu vers între lipsuri de rimă,

În stihuri de dor...

Lasă-mă cum altfel, nu m-ai lăsa în pace,

Pierdut printre cuvinte, rătăcitor în oase,

Prizonier în piele și liber printre inimi,

Nebunul care-n case îți intră pe-nserat

Când versul mă aduce, acolo unde-ți place

În regăsirea dulce, în palma altui pat.

Lasă-mă să urlu, să plâng îndurerat,

Când totul trece, pleacă,

Rămână vorba -n vers,

Iubirile ne-neacă, și banii ne lipsesc,

Norocul ne-ocolește, privește siderat,

Cum preferăm sorții să ne treacă,

Lenevind în suflet, sclavismul cel pervers.

Lasă-mă în mine, că-n voi îmi e ruina,

Să-mi plâng printre cuvinte

Efemerități ce dor,

Din rândurile-mi mie, tu citește-mi printre,

Și nu pleca urechea la tot ce alții vor,

În asta-mi stă păcatul, aici îmi este vina.

Piua cu amintiri

Când toți în jurul meu te-acuză

Că n-ai fi ce-aș fi ales,

Tu mi-ai fost prieten, muză

Și motiv de interes.

În culori contemporane,

Și abstractizări pe piele,

Tu îți spui povești aparte,

Când pupila ți le cere.

Că sa nu vorbim de lucruri,

Ce artistic le-așterneai

Pe cerul gurii și în locuri

Pe care nu le mai spuneai.

Nu-i perfectă nici o floare,

Nici noi nu ne-am prefăcut,

Nori de fum zburând spre soare,

Primăvara ne-a urât.

Dar nu te-am uitat și ieri,

Te-am purtat mai toată ziua,

Printre gânduri către veri,

Ți-am zâmbit, strănuturi, piua!

Ultima Efemeră

Îmi detest rândurile.

De când nu mai ești, nici o vorbă nu mai sună,

Nici un vers nu mai cântă...

Gândurile sunt aievea în alergări

Să nu te vadă.

Și-i parcă o cutumă

Între piept și frunte să te uite...

Acolo sus apusurile cântă,

Dar patru ochi nu le aud,

Și stelele pe rând se-aruncă

De pe boltă, și se frâng

Către zorile ce albe

Doruri plâng...

Vezi? Nici gândurile tale nu mai ard ca altă dată,

Presupusa îmblânzită,

Cu-n alt nume și alt drum...

Mâinile ce te-nchinau ca artă

În iubirile postum,

Și-ți țineau loc de suflare,

Îngropată în cearceafuri,

Pernă, pavăză, costum...

Pe cărări de ”totdeauna”,

Și grăbirile-n frustrări ,

Nu-ți rămâne decât urma

Pașilor grăbiți pe scări...

Nici elastic, nici căpșună,

Toți pereții casei țăndări,

Blestem inima nebună,

Și amorurile-n gări.

Drumuri de rouă

În drumul tău adu-ți aminte

Că unii sunt legați de ploi,

Și-arată soarelui cuminte,

Cum se trimit zâmbete roi.

În calea ta, poteci ne mai umblate,

Tu să calci și rar și apăsat,

Căci drumurile necălcate,

Sunt singure și blestemate,

Și pline de neant .

S-alergi prin văile cu rouă,

Căci alții nu primesc decât furtună,

Și-aruncă mantia ta nouă,

Și cizmele, și pălăria,

Aleargă goală, de nebună,

Iubește-ți nebunia,

Căci alții doar de logici știu să-ți spună,

Și le e șubredă mândria...

Talpa timpurie

Talpa-mi rece,

Râde-n soare,

Îngeri plece,

Moartea moare,

Și cutremur de lumină

Mă ține de rărunchi puternic,

Pentru că Ieri mi-a găsit o vină,

Astăzi spune că-s vremelnic.

Ochiu-mi verde,

Se întrece,

La văzut

Cu cel albastru,

Încă-mi cerne

 Conștiința!

Îngeri plece,

Și căzut,

Ca un astru

În tumult,

Urlă dorul și puternic,

Urlă și mândria-n cor,

Doar când vezi că ești vremelnic,

Petreci veșnicii în zbor.

Purpurie

Tu. Ce mi te decazi în dealurile pernei,

Ca ultimul trup de artă din erată,

Frica iadului ce-n stânga emisferei

Mi-ești o zeiță fără pată...

Tu. Nemurirea sufletului pângărit,

De vreri păgâne și necurății,

În purpuriul tău nenorocit,

Furi minți de genii pentru veșnicii...

Tu. Rearanjarea ordinii firești,

În care bestia conduce omul,

În care lumina iese pe ferești ,

Și rugăciune nu mai umple domul,

Tu. Distragere din cele sfinte,

Motiv al decăderii în păcat,

Ești gândul ce a treia parte-o are-n minte,

Un gând de egalat...

Tu. Cu toată purtarea-ți inocentă,

Cu trup ascuns

Dar fapta indecentă,

Cu lanțuri fierbinți și gâtul uns...

Tu. Cel mai de preț înger ar gheenei

Lacrimi de sfinți te-au conturat,

Și guri de neveste, blestemat,

Tu... – Femeie.

Străfulgerare

Mă tem că am să te dezamăgesc dacă-oi alege mai prejos,

Chiar dacă adesea te arăți nemulțumit de ce-ai ales,

Dar tot la fel mă tem că ce e prețios

S-a aruncat, și mie nu mi-e dat acum, decât darul de cules.

Mă tem că pleacă ceasul și mă prinde rătăcind

Nenorocit de propriile idealuri,

Că nu mi-e dată fericirea în banii ce muncind,

Să-i risipesc pe vântul dintre maluri .

Mă tem că ai să mă acuzi de-atâtea lecții ce încă nu le știu,

Dar toate, cu ochii uzi, dincolo de învățături,

M-au lăsat însingurat și temător că ce e viu,

Nu iubește, ci caută pretexte de arsuri...

Mă tem la fel de tare că ce-i al meu, la rându-mi, am lăsat,

Și-acum desperecheat nu-mi mai știu azimutul,

Că deși rar mă mut, mă pricep prea bine la plecat,

Și doar obrajii-mi știu tumultul.

Mă tem că-n lumea asta n-am să pot mai mult să te fac mândru,

Decât fiind un altfel de netot, desprins de drumul turmei

Căci nu mi-e desfătare banul și mi-e hâtru,

Omul ce-și pune preț în lume urmei...

Mă tem c-am preferat să stau neînțeles,

Și nu mai străveziu decât minciuna,

Că-mi trăiesc deopotrivă iubirea și revolta-n vers,

Dar dragă mi-e niciuna...

Mă tem de toate ce nu le-ai mai spus,

Căci le cunosc mai bine decât vorba,

Dar cel mai tare, de temeri eu mă tem, căci sus,

Fricoșii, nu intră ca bogații-aici cu tolba...

Mă tem că am să te dezamăgesc dac-oi alege mai prejos,

Dac-oi fi altfel, cum spunea mama demult, odată,

Mi-s alinarea sufletelor blestemate și-i frumos,

Că-mpart zâmbete mai des decât dezamăgire, Tată!