Poezia (În ritm neregulat)

Această amantă demodată,

Cu păr apus și gânduri umede,

Rânduri de fițuici ce-odată,

Punea pe-obraji culori și zâmbete...

Această stâlcită cotidiană noimă,

Din gura proștilor pentru profit

Fără de fani, fără de faimă,

Când e șoptită-n scop de cucerit...

Această perversă scală de nevoi,

Prin care orice imoralitate,

Legată-n voaluri de metafore și ploi

Părea un sfânt act de dragoste-n normalitate.

Această alinare de nebuni,

Când sigura ieșire din materii

Era o foaie, un condei și lumi

Fără de graniți ori criterii...

Această neîntinată veșnicie de lumini,

Pe drumul căreia ne afundam în neculoare,

Spălați de curcubee pe frunte și pe mâini,

Oricine ne-ar fi propriul soare...

Această lege nouă,

Pe piatră din înalt,

Crăpată după vremi de rouă,

De vina unui galben salt.

Această sfântă vină,

Căci altfel, cum să-i zic,

Oglindă de „să nu”-uri plină,

Pe palme de peltic.

Azi nu-i recunoscută,

Și nici la modă nu-i,

Chiar versu-i să se rupă,

În case-n străin cui.

Această declarație de ”nu pleca”,

Și gând nespus de ”te urăsc”,

Acest catren ce mângâia,

Priviri ce le cunosc...

Lozinca celor revoltați,

Plictisul mariilor minți,

Regretul celor mângâiați

Și dorul ochilor fierbinți...

Neînțelesu-i rar mai urcă o sprânceană,

Mai rar mai lasă întrebări,

Când versu-i leac pentru-orice rană,

Și poezia - aripi de-nălțări...

Dune

Azi, norul mi-a spus,
Că au trecut doi ani de când fericirea,
Nu-mi mai lasă urme pe care să pășesc.
Paradoxal, azi calc cele mai virgine dune de nisip,
Nepășite, dar împărțite ca sămânța de flori de soare la colț de bloc.
Am râs!
Inconștient câ uimirea
Marelui oraș mă face să greșesc,
Atunci când îmi revăd fericirea în fiecare chip,
Vis, ori scânteie de noroc.

Și dacă s-ar întoarce,
Schimbată cum e ea,
Azi ar fi a oricui numai a mea nu.
Fericirea e o idee.
Vine, pleacă,
Și rămâi cu amorțeala crepusculului
Și verdele grețurilor de plâns.
Norul de w-uri nu mai arată demult ce îmi place,
Oricât de din mine ar sta,
Imaginea ce face cât o mie de cuvinte - tu.
O clipă, un loc, un obiect, o vreme, o femeie:
Fericirea e o oază seacă
În regretul pustiului,
La orizontul căruia nimeni niciodată nu a ajuns.

Pentru fericire

Mă rog pentru fericirea ta în fiecare seară,

Uitând adesea neajunsurile mele,

Și-adorm gandindu-mă a nu știu cât-a oară,

Că-n seara asta am privit împreună spre aceleași stele...

Mă rog cu palmele sufletului întinse,

Către-napoi, spre orice amintire mi te sfințește,

Și sper ca gândurile mele să nu se piardă stinse,

Și-n clipe de neant să-ți fie candela ce licărește...

Mă rog, dincolo de orișice regrete,

Ca zâmbetul tău să nu se curme niciodată.

Și-oricât ar fi drumul de greu, să nu-ți lași dorul să aștepte,

Și să iubești gălăgios... în șoaptă.

Mă rog... fericire, ca fericirea mea de altă-dată,

Să fie azi, oriunde-ar fi purtată ,

Mai înfloritoare decât oricând,

Și inima să-ție fie dor, și dorurile împlinite rând pe rând...

În timpuri verzi

În ale mele tinereți,

Iubirile-au venit și au plecat,

Pe multe nu le-am regretat,

Le-aș mai trăi și-n alte vieți.

În ale mele vremuri noi,

Prin piept puține mi-au trecut,

Doar una, cu al ei tumult,

Mi-aș fi ales-o printre ploi...

În ale mele timpuri verzi,

Cu ochi căprui și cozi în spic,

Mi-aș fi dorit iubiri în plic,

Dar viața-i uneori despre cât pierzi...

În ale mele tinereți,

Doar una de-aș alege-n loc de toate,

Mi-ar fi și iernile bogate,

Și toamnele lipsite de tristeți... 

Lumini de nu contează

Lumini din frigider

Îmi strică somnul azi,

Și eu încă mai sper

Că ai luat lapte din acela bun de care ti-am sp...

Nu contează.

Lumini din frigider,

Îmi suflă rece-n tălpi,

Oricum n-am ce să-ți cer,

Atât de bună a fost ultima ciulama de m-a făcut să te iub...

Nu contează.

Lumini din frigider,

Uleiul cald, de mentă,

Și ochi-ți reci, mister,

De parcă mi-ai ieșit din visul vremurilor vechi,

În care iubirea, mai presus de...

Nu contează.

A.mestec

Cum se crapă lumina, în două raiuri diferite,

Pe lacul ce-l numești tu chip,

Aș vre să cred că gura ta nu minte,

Și că ai pânză de insecte-n slip.

Dar izvorăsc râuri de vină

Din ochii-n care  mă scufund,

Și stiu că de așteptări ești plină,

Ca versu-ăsta să rimeze-n ”fund”.

Pe fruntea ta cu rare umbre,

Am lăsat cândva speranțe,

Și-acum alungi vremile sumbre,

Taxând câteva clanțe.

Și uite ce-ai lăsat în urmă:

Amestec de lirism și cotidian,

De-asta te-am legat cu sârmă,

Și-mi urli printre bule în lighean.

De ce nu dormi...

De ce nu dormi în stele vii,

În pat de lună și de nori,

Arginți pe mările pustii,

Se-adună pe nisip ca flori.

De ce nu dormi în ceasuri fade,

Cântări din larg te-aduc spre somn,

Când doru-i rece-n spume cade,

Marea o ea, nisipul domn.

De ce nu dormi îmbrățișată

De plaja arsă de iubiri,

Când marea strigă blestemată,

Să-nghită-alte trăiri.

De ce nu dormi și povestești ,

La schimbul clipei de amurg,

Ce în uitări adăpostești,

Și iarăși pe obraji se scurg...

De ce nu dormi în ceasuri vii,

De ce nu dormi în stele fade,

Din dorurile toate, mii,

Doar luna de pe boltă cade;

De ce nu dormi și povestești,

Cu șoapte calde-n plaje reci,

Despre ce încă mai iubești,

Despre când vii și nu mai pleci.