În general sunt...

În generel, e foarte bine!

Nu-mi strică nimeni liniștea, decât vecinii,

Nu am ce griji și pentru cine, să-mi fac de azi pe mâine.

Nu am nici măcar animal de companie, deși ador câinii...

Diminețile-mi sunt desfătare,

În general, atunci când nu aud bormașini sau limuzine,

În clipele de procrastinare

Pe care mi le permit, cu portofelul gol și cearcănele pline...

În general e... bine.

Sătul de drame cotiniene

Nu-mi sună telefonul chiar dacă-l uit cu zile,

Nu-mi cere nimeni bani de călătorii sau gene.

Nu mă afund în discuții inutile,

Despre ce face unul, una ori mai mulți,

Despre cum ar trebui să fie și cine

Să facă hemoroizi în locul celor ce ajung cărunți...

În general...

Mă usucă, parcă orice zgomot, orice foșneală.

Și toate se aud atât de tare de parcă universul vieții,

Mă ține corigent în școală

Că nu am învățat lecția singurătății... încă.

Dar cât de tare pot să fiu,

Și cât să mă mai prefac în stâncă mergătoare,

Când văd în jurul meu atâtea declarații iubitoare

De... 

În general, e greu.

E greu când merg la cumpărături, când spăl rufe,

Când stau la masă, când fac orice, pentru că numai eu..

Doar eu le fac! Fără ca nimeni să îmi sufle:

E bine! Sau E rău... Sau hai să încercăm împreună...

În genral... îmi ies din mână.

Și uit, dacă nu am uitat deja,

Cum se iubește, cum se iartă,

Cu e cu romantismul, cu salteaua, cu mâna ta în mâna mea...

În general e groaznic!

Când seri nu mai există,

Liniștea insă-și tulburată de strigăte de suflet:

”Ești singur și situația persistă!

Și vezi că nu te mai alină nici un cântec, nici un plânset...”

Cele mai frumoase amintiri

Sunt azi, la fel ca ieri, blesteme.

Oricât m-aș afunda în munci, în muze efemere,

În toate nimicurile cotidiene,

Pedeapsa solitudinii mă pradă de trăiri.

În general nu râd.

Nu zâmbesc, nu iert pe nimeni judecând,

Totul se împarte în robotizat și compromis.

Și nu găsesc motive nici să cred, să plâng,

Totul e mai degrabă trecător, când, de fapt e doar... omis.

În general... mă mint.

Pe lângă zilnica  ”O să treacă...”

Îmi spun mereu că orice simt

E doar o reacție chimică a ce fac ori ce mănânc...

Nu e nimeni să admir și nimeni să mă placă,

Nici eu nu mă suport,

Iar lecțiile de dragoste de sine le iau în râs...

In general.

Degradări

Ne înfruptam din inocența ta precum corbii,

Iar tu, proaspăt ne-fecioară, orbită de cutume,

Ai fi crezut, mai degrabă, că noi îți suntem robii,

Când tu stăteai legată, în falsele-ți arvune.

De-ți atingem urechile cu adevăruri,

Să-ți scapere ochii minții a lumină,

Te retrăgeai speriată, în lumea ta cu găuri,

Mascându-te necontenit în nurii fără vină.

Și ți-au rămas pictați obrajii, și inima, și vina,

Supusă periodic sclavismelor, voită,

Ne dai dreptate astăzi, când ai mâna,

Și inima-n atele, deloc neprihanită.

Iar noi, scârbiți, ne transhumăm la June,

Mai cum erai, mai cum nu ești,

Înțelegând că dependența noastră pune,

Rochii purpurii, pe îngeri pământești.

Iubind Dalile

Amân iubiri mai crunt și mai feroce,

Ca orișice blestem necuvântat,

Și mai degrabă mângâiat cu piatră ponce,

Sau fiară într-un codru, să mă văd uitat.

Vârful de lance al binecuvâtării,

Cea mai distinsă dintre dăruiri,

Mi-e azi, un înfricat coșmar al neuitării,

Iar monștrii ei legați, sunt miri.

Cum libertăți nebănuite pe înalt pisc

Găsești aflat acolo,

Îmi strigă sufletul ”Să Risc?

Să cad ca rob, eu un Apollo?”

”De-atâtea ori m-au osândit,

Nimfele din valea morții,

De ce, când pacea pot s-o caut liniștit,

Să las iarăși mâna lor să-mi fie mâna sorții?”

Îi dau dreptate și mă-ntorc,

În singurătăți să umblu,

Chiar dacă la ureche-mi torc,

Ca tigrii, dorurile, dulce, sumbru.

Și niciodată! Fără nici un ”oare”,

Nu-mi voi încununa ca rob,

Propriul Apollo, când o oarecare

Ar vrea să-mi scrijelească inima cu-n ciob...

Pentru că prin orișice și mai ales prin oarecare,

Pe altarul tinereții mi-am ucis un mâine,

Aleg voit să călăuzesc pe mare,

Nebuni la fel de solitari ca mine.

De vremi vor trece și-mi vor clătina genunchiul,

De-atâta să mă îngrijesc în lume,

Dalile-n juru-mi parcă împânzesc pământul,

Împleti-mi-aș părul cu amintiri și nume!

Iar când însă-și ea, în alb fără prihană,

Se va speria de ochii-mi lăsați fără simțiri

Voi ști că asta mi-e osânda inumană:

Iubind Dalile, Vitejii pierd adevăratele iubiri!

Poezie moartă

Erau vremi în care lectura din trecut,

Îmi punea din nou miere pe buze,

Dor de patos și de muze,

Foc în vene și tumult.

Parcă-mi vedeam cântatul,

Un scump secret știut numai de zei,

La fel mi-era și patul,

Când așternutul mi-ascundea femei.

Acum, după cum vezi,

Al meu, singur cititor de rime,

Mi-e sufletul arendă pentru pâine,

Și-n dragostea firească nu mai crezi.

Un rost mai liber să nu fie,

Un țel mai slab ca altădată,

Îmi ține mâna încă vie,

Muțită-n fața poeziei moartă.

”De ce”-uri imi colindă nopți,

În căutări de rosturi inspirate,

Și neînțelesuri plâng deșarte,

În versuri să le deslușesc spre porți.

În gust de ceară mă sfârșesc,

Spre miez de dimineață,

Când poezia mi-e un nefiresc,

Un șanț uitat pe față...

Cel mai mic...

Suntem ceea ce iubim, se spune,

Și dacă așa o fi, la ciungi și orbi,

La toți cei mai uitați de lume,

La râme, la năpârcă și la corbi,

La singuri și bătrâni de griji,

La cei lăsați fără de grai,

La cei ce au copii trimiși,

La oaste, in spitale sau în rai.

La ei mă uit, să-nvăț cum mulțumirea,

Nu vine din luxul fad contemporan,

Ci dintr-o inimă ce cu iubirea,

Câștigă orice voci și orice neam.

Sunt zâmbet de copil în soare,

Și apă rece pe toridă vreme,

Sunt mâna ce leagă dacă doare,

Și gura ce uită să blesteme.

Sunt ”noapte bună” și ”bună dimineața”,

De la o mamă sau un frate,

Sunt suflul cald ce viscolește ceața,

Când zorii sunt departe.

Daca suntem cu adevarat ceea ce iubim,

Să-mi fie modestia cu iertare,

Căci din atâtea lucruri mici, as și infim,

Cel mai mic, om mare.

Schimbare de drum

Ia-mi sufletul de mână și du-l
Printre străzile inimii tale,
Rătăcește-mi hărțile făcute sul
În principiile tale morale...

Desprinde-mi busola din frunte,
Cu palma sărutului carnal,
În gravitații dezbracă-ma, când pietre mărunte
Îmi stau ca osândă în buzunar.

Și pentru ultima oară, mă cerne,
În suflet, în pat și în rai, 
Răscumpărat din lanțuri eterne 
Cu doruri ce te fac doar să stai.

Cărările sparte, rătăciri introvert, 
Să-mi cerți și să-mi schimbi provizoriu, 
Pân-am să-nvăț, după ce-am să ma iert, 
Să te caut ca pe iesirea din giratoriu..

Angoasă

Există cel puțin un motiv
Pentru care trecutul trebuie să rămână acolo,
Și când zic de trecut, mă refer exclusiv
La motivul pentru care sunt solo.
Când demoni se-arată,
Din când în când în vis nechemați,
Demoni cu fețe de îngeri, fără erată,
Cu urme adânci, neinvitați,
Când diminețile-s lumânări arse,
Putregai de suflet și mai ales,
Regretul că, dacă s-ar întoarce trecutul, ce șanse
Mai sunt ca el să fie după cum l-am cules?! 
De aceea trecutul, poate să stea acolo, cu folos, 
Ca o rană păstrată de dragul amintirii, 
Poveste de muritori, ucisă de Cronos, 
Cu rătăciri din ura iubirii, 
Cu angoase geloase ieșite din limita firii, 
Cu răni pe suflet la zvonul că mirii, 
Schimbă trecutul...