Perseverenţă

Să nu încetezi vreodată
Să lupţi pentru ce-ţi doreşti,
Sunt puţini ce încă speră,
Speră şi să nu te-opreşti!

Nu sunt prea multe motive,
Deseori să tot încerci,
Te doboară toţi în cale,
Şi te lasă-n urme reci.

Tu nu îi privi în ceafă,
Calcă-le pe mârşăvii,
Cum îi vezi pe ei că pleacă,
Tu mereu că le tot vii;

Nici măcar cei prea aproape,
Nu s-or stinge să arzi tu,
Tu să arzi în proprii ape,
Când toţi îţi vor spune "nu!"

Sunt puţini, e-adevărat,
Cei ce ani au strâns dureri,
Cei ce crâncen au luptat,
Pentru temelii de vreri.

Şi sa nu te-aştepţi ca lauri
Să te-aştepte prea curând,
Vei avea în jur balauri,
Ce te-or cere sângerând.

E frumos pe firul vieţii
Să te poarte car de flori,
Însă mai frumoşi sunt sfinţii
Ce prin lacrimi strâng comori.

Bătrâneţe

E trist, azi, s-ajungi bătrân,
Brăzdat în suflet, plin de ierni,
Şi să te vezi unic stăpân
Peste-amintiri strânse prin vremi...

E trist, însingurat s-aştepţi
Vre-un glas strigându-te,
Să lăcrimezi printre fereşti,
Aflând vre-un ochi cătându-te...

Vre-un pas, prea rar îţi calcă pragul,
Şi-ţi cânţi singurătatea în ecou,
Mai trece azi, şi mâine trece anul,
Iar cântul vechi devine nou.

Lumina ochilor se face prea difuză,
Genunchiul tremură pe-alei, slăbit,
Tot mai puţine, azi, te mai amuză,
Rămâi uitat prin timpuri, gârbovit.

Izvoare faci din ochii goi
Şi-ţi plângi, legat de-o amintire,
Un vechi nepot, un fiu sau doi,
Ce-au cam uitat să vină pe la tine.

Te-ndeletniceşti c-o vorbă, des,
O spui mereu, în rugă pentru mine,
De asta-mi eşti bătrânul cel ales,
Te vreau zâmbindu-mi iar, şi mâine!


Pentru bunica mea.

Aşteptare selenară

Singură, în raze selenare,
Aştepţi demult nemărginitul vis,
Şi strângi esenţe de pelin din aşteptare,
Către un iarăşi compromis...

Măsori cu degetele luna,
Şi-i cauţi urma paşilor deşarte,
Dar ea-ţi acoperă cu raza-i argintie mâna,
Purtându-te în somn departe...

Unde e azi al fericirii val?
De ce priveşti ferestrele fără credinţă?
Iar baldachinul alb, întrebător subliminal,
De ce nu conteneşte în căinţă?

Din vreme-n vreme schimbi trăiri,
Cu trista umbră ce te-ncearcă,
Dar ea-i tăcută şi prea multe lămuriri,
Nu vrea nici ea să-ţi lase parcă...

Te-ncununezi cu doruri sumbre,
Te prinzi plângând de martora ta pernă,
Şi sfâşiată între raze, te ascunzi pe după umbre,
Cu sufletul lăsat în bernă.

Postulat

Gălăgioasă noapte de serbare,
Când luna cere neştiută,
Drum de îndemn de la nedemascatul soare,
Spre dunga netrecută de ardoare.

Nebun vuieşte cerul minţii,
Prin apropierea spaţială,
În alte ceruri nevăzute, tună sfinţii...
Iar din celestă graduală, pleacă munţii.

Cadavrul carnavalului carnal,
Rămâne tâmp, în câmp de gri,
Prea plânsul sânge se-nnoi azi cu-n banal,
Cu-n "ce a fost, e azi, şi va mai fi"...tribal!

Păstrează

Ştiu doar, precum privesc,
În ochii tăi luceşte o scânteie
Din veşnice focuri ce cresc
Spre bolţi curate.
Copilo, ai să-ţi cunoşti inima în parte,
Şi dacă doar atâta ştii din ea,
De ce să n-o păstrezi mereu mai sfântă?
Nu se mai văd inimi curate,
Ci zbori azi, din frântă-n frântă,
Destrămări de însele-şi curtate
Şi-apoi stricate de-un viciu de necurăţie.
Prin inima-ţi te ai mai vie sau... rece,
Şi-am să vad asta prin ochii tăi,
Când focul mă va trece
La vederea-i, prin fiori ca printre văi
De scăldături în vară;
Când spatele mi se va face muşuroi,
Şi voi simţi orişice pas de nevăzută,
Nestăpânită mare de furnici.
Printre păduri de suflet, în zăvoi,
Aştept şi eu o inimă nepângărită,
Dar parcă prea aştept de-o vreme,
Şi asteptarea mi se făcu amară,
Când tot ce inţeleg sunt doar mistere
Din inimi cu pelin brăţară
Şi jug de sine pe aorte.
Păstrează-ţi inima copilo,
Şi-am să te găsesc de-ar fi să coste,
Atâtea alte inimi necurate.
Păstrează-ţi curat izvorul dulce,
Din care mă vei adăpa cănd obosit,
Mă voi opri la uşa ta...

Pierderi...

Ne-am pierdut în avangarde,
Plini de noi şi totuşi goi,
Focul nostru nu mai arde,
Dar ne mistuim în ploi.

Te-am pierdut în gelozii,
Tu plecată, eu departe,
Acompaniaţi de armonii
Triste, reci, inopinate.

M-ai pierdut prea neloială
Crezând că ăsta-i bunul drum,
Având exemplu cum înşeală
În ochii tai, un alt nebun.

Ne-am pierdut printre corole,
Înlăcrimaţi ca mai nicicând,
Speriaţi de raze aurore
Ascunşi în umbre, regretând.

Dogoare sătească

Nu merg azi carele pe drumuri
Spre iarmaroc sau spre ogoare,
Nu se desprinde nici un pas
De curţile sătenilor, în amiezi prin soare.

E-atât de ars până şi vântul
Ce stă cojit pe-o coajă undeva ascuns,
Nici umbra umbrelor nu mai cuprinde,
Să răcorească mormântul uns cu nemişcare.

Şi nici o talpă nu mai calcă
Vre-o arsă piatră de pe drum,
Nu-i ochi de geam unde să bată
Un ochi de ţânc măcar, s-ar face scrum!

E-atât de putredă ora aceasta,
Atât de nemişcate stau sufletele tuturor,
În braţul greu al soarelui în vână,
E-o arşiţă nebună...nu-i pas pe cer, nu-i drum cu zbor.