Ultima...

Te-am iubit ca pe nimeni alta,
Cu ultima fărâmă din mine,
Tu nu-mi dădeai doar pagini pline,
Tu-mi erai însă-și arta...

Pe străzi cu orbitoare neguri,
Îmi țin la pas singur pasul,
Vocii când îi piere glasul,
Urla-n piept ca demoni, gânduri;

Și te văd, chiar dacă sunt departe,
Ochii tăi privesc în mine,
Doar un ieri pustiu, și mâine,
E doar visul care pieptul mi-l desparte...

Deși ai apus, ori am apus în tine,
Tu-mi ești veșnicia, zorii,
Plânsul, curcubeul, norii,
Sau ai fost! Azi, n-are rost nici mâine...

Jad

Și te sărut cu dor și cu dorință

Cu mintea-n cer și inima in iad,

Tu oglindește-te în ochii mei de jad

Și lasă amintiri să ia ființă.

Te sărut cu buze reci de foc

În ciuda rănilor iubirii,

Și te sărut cu totul împotriva firii

Fără de sens, fără de loc;

Te sărut printre cuvinte

Ce nu le caut și nu le-aud,

Din fructul sufletului crud

Îmi las pe buza ta,  suflarea fără minte.

Și te sărut în prima seară

De parc-aș ști că-i ultima în lume,

Și nici măcar nu te cunosc pe nume,

Cunosc doar patimă amară.

Și te sărut, și mă săruți

Și scriu în suflete blesteme ,

Pe propriile noastre anateme

Roze reci și stropi mărunți ...

Mă opresc aievea rar,

Chiar daca tu nu-nțelegi ,

Din gustul anilor întregi ,

Frânturi de dulci iubiri răsar...

Și toate le blestem

Pe toate le urăsc,

În seara asta doar iubesc,

Pe buza-mi să te chem,

Și nu știi, cum dor în iad

Secundele de zâmbet pline,

Sărută-mă să uit de mine,

Tu oglindește-te în ochii mei de jad...

Înfățișare

Când gândul meu și gândul tău se-mbrățișează

Pe-aleea amintirilor în doi,

În fața Cerului se-nfățișează,

Un înger alb, plin de cutremure și ploi.

Cu stropii mari pe față, obrajii de țărână,

Ce în vârtejuri aspre, dansează violent,

Cu părul ud și rece, un ghem de foc și lână

Ca valuri, se izbește, de malul inocent...

Cu tremurul în aripi, în suflet și ființă,

Nestăpânit de vremuri, de nici un gând curat,

Cu sufletul în lacrimi, lipsit de-orice credință,

Că pierde veșnicia ce tocmai a aflat...

Cu liniștea pe buze, căci vorbele-s sinistre,

Rămas fără de scuze, și fără-ndreptățiri,

Îi urlă doar, durerile în sistre

Și-i larmă dureroasă în sânul cu iubiri.

E doar o-nfățișare, căci restul e durere,

E doar atât, și liniște, și timp,

Un timp în care doar liniște se cere,

A cere altceva, pare un gând prea tâmp...

E doar...un vers tăcut, o rimă, două, trei,

Dar tu n-o vezi, nu-ți place,

Și gândurile noastre, nu se mai știu pe-alei,

Iar îngerul nostru tace...

De știut...

Tu n-ai să vezi vreodată

Furtuna dintre noi

Și n-ai să știi aievea

Cum cu genunchii goi,

Am strâns la piept cununa

Ce ți se cuvenea doar ție

Și am oprit și luna

S-o-ntreb de veșnicie.

Tu n-ai să știi cum cerul

Ploua cu raze dulci,

Când eu citeam misterul

Încătușat în stânci,

Și n-ai să știi trecutul

Când trecerea ți-e justă,

Cum m-a uscat tumultul

Din fluturări de fustă.

Tu n-ai să știi ce astăzi

E prea târziu a spune,

Când ochii tăi agale

Iubesc o alta lume,

Și câte adunat-am pe sufletul mâhnit

Doar tu cu mângâierea-ți

De le-ai fi stăpânit,

Dar n-am să știu, blândețe

De ce caut în lume

Și n-am să știu că rece

Ți-e sufletul bătrân,

Copil, ceasul îmi trece,

Iar nu mai sunt stăpân,

Pe inima-mi ce bate

Când orice gând se stinge.

Tu n-ai să știi că singur

Învăț singurătatea,

Și n-ai să știi că mugur

De dor stârpesc în zori,

Al tău rămân chiar dacă partea

Ce-ți aparține de știut

Va piere azi cu timpul,

Cu noi, cu ce-a trecut. 

Odă Neculorii

Învelișul acesta sfânt

Din tină și speranță,

Nu merită a fi mormânt

Pentru nimicnicii de-o viață,

E unul și e firav,

Și cât mă ține laolaltă,

Îmi va fi cel mai scump postav

Și pânza cea mai nepătată.

De riduri și de cute poate

O să-l încarce timpul,

Asemeni, în genunchi și coate,

Rupturile-și dau rândul,

Iar alte tăieturi și semne,

Primesc deschis, de mi-or rămâne,

Vreau lecții memorate, nu blesteme,

Chiar de bătrân, curat mă vreau și mâine.

Căci vreau să-mi fie pânza

Ca sufletul din trup,

Nu numai alb ca brânza,

Ci copt și necorupt,

De vrei să mă citești, te-ndemn

De știi vorba luminii,

Nu să mă cauți, semn cu semn

Pe trup sau pe lungimea mâinii.

Și poate-s demodat

În lumea ta de hieroglife,

Și mă preferi înlăturat

Din grupul tău de apocrife,

Și știu ca tu nu ești sub soare

Doar ce-mi lovește ochiul către tine,

De-aceea nu-mi ești o culoare

Ci o alegere spre rău sau bine.

Nu-i treaba mea să caut poticnire,

Nici judecată în culori,

Eu văd doar drumul meu spre nemurire,

Și nu e scris în tușuri printre pori.

Drumuri

În drum spre stele
Fă din nori prieteni buni,
Iar celor ce încearcă să te spele
Să nu le ceri doar picuri, ci furtuni.

În drum spre mâine, iartă ,
Acul ce fuge înaintea ta, nebun,
Învață de la el chiar de te ceartă,
Să nu mai pierzi momentul ce-l numești ”acum”.

În drum spre orice măreție,
Te schimbi fără să vrei, luptând,
Și rai și iad, nicicând și veșnicie,
Tu lasă-le să te sculpteze, mulțumind.

Căci timpul ce îmbătrânește
Atunci te doare asuprit ,
Când nici o schimbare nu te stânjenește
Și-n capăt, n-ai nimic de povestit.

Așa că-n orice drum iubește neiubitul,
Îmbrățișează rănile din talpă
Și-mprietenește-te cu timpul,
Oricum ne stingem toți, nu-i unul care scapă.

Iar când te stingi, subit sau așteptând,
Să povestească alții ,
Nu cum te-ai frânt, tu, trestie de rând,
Ci cum ai alergat, iubindu-ți pașii ...

Mâine era totul

Te-am iubit de parcă mâine era totul,
Și orice altă  zi era minune
În pieptul meu,  al tău,  și mâine-ți era locul
Dar tu... Ai mult prea uitat de mine.

Te-am iubit cu gândul veșniciei
Și visul cerului în palme și-n privire,
De ieri,  când zâmbetul vremelniciei
Mi-a amintit de vechile simțiri

Te-am iubit de parcă  mâine nu era
Deși te așteptam în fiecare dimineață,
Să-mi mângâi dorul și în barba mea
Să te afunzi ca stelele în ceață . 

Te-am iubit... Și cu ce rost?!
Când toate clipele cad plumburii  acum, 
Iubire tânără la supracost, 
Cu ploaie de durere și nopțile din scrum...