Dintre nespuse

Unde eşti?
La braţul cui zâmbeşti?
Pe alei de amintiri tomnatice,
Singur, cuvintele romantice
Se spulberă-n blestemele cereşti...
Ha! Singurătatea! Prietenă mi-era odată,
Înainte să te ştiu uitată...
Uitat la rându-ţi m-ai lăsat,
Şi te ocupi de ignorat,
Manifestând o ură tipică
Celor ce aşteaptă, dar de la care nu m-aş fi aşteptat...
Detestabil! Şi când te-arunc
Din mine ca lava din vulcan,
Rămâne strâns-o amintire, un prunc,
Câteva luni şi-un an,
O pereche de tălpi fără pereche,
O gleznă, un zâmbet, un tremur nebun în nebunii,
Scânteile din stele de după ureche,
Şi-acele mii şi mii
De doruri nespuse.
Pare-se că strânse,
Mai multe-s bune pe care le prefer,
Şi-n chinul solitar mi-ofer
O clipă-n doua scene:
Cât de frumoasă erai când tăiai roşii!
Cât de senină în orizontul meu,
Când te-ntindeai alene
Pe verdele din suflet.
Te urăsc, cu iubire,
Pentru fiecare fericire,
Cu care m-ai blestemat!
Mi-ai promis,  m-ai iertat,
Şi toate au fost false!
Ca visul amintirii,
Şi amintirea visului în nebunia firii;
Şi vreau, rărunchii să mă lase,
Coapsele minţii şi suflul ce-mi aduce,
Trecutul în nocturne, să-l duc precum o cruce,
Dar singur.
Căci tu urăşti!
Ignori, zâmbeşti...
Mă judeci. Ce scop sărac al unui trai...
Dar când iubeai...
Atunci...

Înnebunire

Arta nebuniei,
Printre perdele de lumini,
O văd cu ochii plini,
În cel din urmă ceas al zilei...

Un rid în plus
Pe-al chipului altar,
Acesta e-un coşmar,
Demult în somn apus.

După lumini, în cale,
Prin umbre, demoni strigă,
Nu-i sufletul meu rigă,
E drum spre-a morţii vale.

Iubite iubitu-m-au cu vorba,
Din suflete de ceară,
Nu mai aştept s-apară,
Nici sabia, nici tolba.

Pierd mintea în nemărginire,
Ca să mă pierd de voi,
Şi ştiu că înapoi,
Nu caut amăgire!

În ochii voştri, falşi juraţi,
Mă pierd prin cataracte,
Nedeclarat nebun fără de acte,
Plecaţi din mintea mea! Plecaţi!

O dimineaţă...

Dragostea ta avea părul dulce,
Şi buza-i fragedă ca pâinea caldă-n zori,
Cu miere poate, sau cu flori,
Hrănind o inimă flămândă...

Pe marginea degetelor tale,
Curgeam ca un nebun învolburat,
În calmele drumuri pe care le-am aflat
Doar noi, cu paşi alunecaţi pe vise.

Şi ploaia...ploaia noastră de care,
Ne ascundeam zâmbiţi printre terase,
Nu era secundă să te lase,
Mai neiubită, mai nesărutată...

Dragostea ta avea părul dulce,
Negru şi plin de mângâieri când mă trezeai,
Iar înainte să pleci mă amăgeai
Că ne vom iubi din nou...

Demoni cu lacrimi

Nu mai e demult dimineaţă,
Fără să-mi ud sufletul cu lacrimi.
Sufletul şi obrajii...
Ce ştii tu? În goana după iertări,
Am schimbat o viaţă ce nu trebuia schimbată.
Dincolo de flori de spini, sau maci,
Dincolo de veri şi desfătări aleatorii,
Rădăcinile mi-au pătruns în măduvă.
Rămăs fără bucurii, visele se schimbă
În ruginite frunze, ce în căderea lor,
Prefac pământul în ură.
În iadul acesta sunt singur!
Din pământ către pământ...acesta e drumul trupului.
Sufletul meu merge din singurătate în singurătate,
Ridicat ostentativ din dureri,
Din când în când, de oameni ca tine.
Cântec fără note, poem fără rime...
Tăcere, depărtare, ură şi aşteptare.
Ce ştii tu?! Şi demonii plâng.
Ne-am găsit povestea dinainte să se întample,
Şi totuşi, eram trecuţi prin ea...
Am ascultat-o încă o dată adineauri.
Am plâns.

Cerul e-atât de departe...

Cerul pare atât de departe...
Rugăciunile noastre în tăgadă-mbrăcate,
În fală şi alergat după vânt,
Parcă-s făcute din minciuni şi nuiele,
N-au aripi să zboare-n Cuvânt.
E atât de departe oglinda, iubirea,
Că nu mai ştim să iubim prin credinţă,
Agăţăm inimi în tandem cu privirea
De bogăţii pământeşti şi trupeasca dorinţă.
E-atât de departe cerul
Acum, când îl privesc din mocirlă,
Îngropat de-agonii prin temple-faţadă,
Putrezeşte misterul în prea perversa lor milă,
Când se-avânt-un norod în religioasă bravadă,
Dar luaţi câte unul, se pierd printre scuze,
Blamând judecata, eschivaţi printre-acuze,
Cei ce se vor lumini de exemplu...
Cerul e-atât de departe,
Ca trupul de suflet când alergi dupa praf,
Şi-ţi citeşti viaţa-n pagini de carte,
În faţa tuturor, mândru de-o ispită,
Dar îţi plângi erata-n amurg, pe cearceaf,
Când ceru-i departe,  şi lumea ţi-e mult prea iubită...
Nu-i loc de-ntrebări! Şi cine-ar putea,
Chiar pe tine semeţul, să te-ntrebe greşeala?
Crezi că traiul ţi-e vorba, şi vorba de-ar sta,
Tu, crescută năpârcă, nu eşti bun nici aşa!
Cerul e-atât de departe,
Atât de plin de nori pentru tine.
Dragul meu, nu-nzadar excelezi în detalii ce fine,
Corectează doar trai de aproape!
Poate ai o măsură cu care, nu-n parte,
Te judecă, aşa, de departe cum e,
O oglindă, o boltă, un propriu cuvânt!

Să ningă

Va ninge azi! aşa au anunţat...
Şi voalul greu pe creştet de pământ
Va strânge laolaltă tot şi toate:
Sfânt, nesfânt, nepângăriţi, curaţi, nepregătiţi...
Şi poate...mă va-ngropa-n uitare,
Pe mine, murdar neiertător de datorii murdare.
Şi-aştept. Muşcă zorii încet din deal.
Nu ninge. Aştept de parcă mi-e sfârşitul,
Fără emoţii, ca pe un fapt banal,
Să-mi cânte liniştea şi nimeni să nu-mi plângă,
Apoi încet, peste leşu-mi să se strângă,
Uitarea.
Urăsc iarna, dar astăzi...
Vreau sa ninga!

La geam

Printre durerile trupeşti,
Priveam pe geamul către stradă,
Şi îmi doream, aşa cum eşti,
Să-mi vii, privirea-ţi să mă vadă.

Cu verdele din suflet oglindit,
Să-mi vii, îmbrăţişări să-mi dai,
Am aşteptat, dar n-ai venit,
Şi din durerile trupeşti, mai tare tu dureai...

Am aşteptat cu glasul stins,
Pe-un pat însingurat, între dureri,
Şi te-am chemat, nu şi convins;
Aşa cum tu acum mă ceri...

Atât doream o mângâiere,
Un te iubesc, şoptit, ascuns,
Şi gândul meu vroia să spere,
Măcar să vii să mă opreşti din plâns...

Deşi-mi vorbeai tu de departe,
Te-aş fi iubit atât, dacă veneai!
Azi o tăcere ne desparte,
În amintirea inimii ce o răneai.

De-ai fi venit, de te vedeam grăbit pe geam,
Durerile din trup se vindecau,
Poate că nici nu mai plângeam,
Şi toţi se minunau...

Dar n-ai venit, n-ai fost aprope,
Şi-atunci... inima mea te-a aruncat,
Sperând ori încercând să scape,
De ochiul plâns ce pare-se că l-ai uitat...