Înfățișare

Când gândul meu și gândul tău se-mbrățișează

Pe-aleea amintirilor în doi,

În fața Cerului se-nfățișează,

Un înger alb, plin de cutremure și ploi.

Cu stropii mari pe față, obrajii de țărână,

Ce în vârtejuri aspre, dansează violent,

Cu părul ud și rece, un ghem de foc și lână

Ca valuri, se izbește, de malul inocent...

Cu tremurul în aripi, în suflet și ființă,

Nestăpânit de vremuri, de nici un gând curat,

Cu sufletul în lacrimi, lipsit de-orice credință,

Că pierde veșnicia ce tocmai a aflat...

Cu liniștea pe buze, căci vorbele-s sinistre,

Rămas fără de scuze, și fără-ndreptățiri,

Îi urlă doar, durerile în sistre

Și-i larmă dureroasă în sânul cu iubiri.

E doar o-nfățișare, căci restul e durere,

E doar atât, și liniște, și timp,

Un timp în care doar liniște se cere,

A cere altceva, pare un gând prea tâmp...

E doar...un vers tăcut, o rimă, două, trei,

Dar tu n-o vezi, nu-ți place,

Și gândurile noastre, nu se mai știu pe-alei,

Iar îngerul nostru tace...

De știut...

Tu n-ai să vezi vreodată

Furtuna dintre noi

Și n-ai să știi aievea

Cum cu genunchii goi,

Am strâns la piept cununa

Ce ți se cuvenea doar ție

Și am oprit și luna

S-o-ntreb de veșnicie.

Tu n-ai să știi cum cerul

Ploua cu raze dulci,

Când eu citeam misterul

Încătușat în stânci,

Și n-ai să știi trecutul

Când trecerea ți-e justă,

Cum m-a uscat tumultul

Din fluturări de fustă.

Tu n-ai să știi ce astăzi

E prea târziu a spune,

Când ochii tăi agale

Iubesc o alta lume,

Și câte adunat-am pe sufletul mâhnit

Doar tu cu mângâierea-ți

De le-ai fi stăpânit,

Dar n-am să știu, blândețe

De ce caut în lume

Și n-am să știu că rece

Ți-e sufletul bătrân,

Copil, ceasul îmi trece,

Iar nu mai sunt stăpân,

Pe inima-mi ce bate

Când orice gând se stinge.

Tu n-ai să știi că singur

Învăț singurătatea,

Și n-ai să știi că mugur

De dor stârpesc în zori,

Al tău rămân chiar dacă partea

Ce-ți aparține de știut

Va piere azi cu timpul,

Cu noi, cu ce-a trecut. 

Odă Neculorii

Învelișul acesta sfânt

Din tină și speranță,

Nu merită a fi mormânt

Pentru nimicnicii de-o viață,

E unul și e firav,

Și cât mă ține laolaltă,

Îmi va fi cel mai scump postav

Și pânza cea mai nepătată.

De riduri și de cute poate

O să-l încarce timpul,

Asemeni, în genunchi și coate,

Rupturile-și dau rândul,

Iar alte tăieturi și semne,

Primesc deschis, de mi-or rămâne,

Vreau lecții memorate, nu blesteme,

Chiar de bătrân, curat mă vreau și mâine.

Căci vreau să-mi fie pânza

Ca sufletul din trup,

Nu numai alb ca brânza,

Ci copt și necorupt,

De vrei să mă citești, te-ndemn

De știi vorba luminii,

Nu să mă cauți, semn cu semn

Pe trup sau pe lungimea mâinii.

Și poate-s demodat

În lumea ta de hieroglife,

Și mă preferi înlăturat

Din grupul tău de apocrife,

Și știu ca tu nu ești sub soare

Doar ce-mi lovește ochiul către tine,

De-aceea nu-mi ești o culoare

Ci o alegere spre rău sau bine.

Nu-i treaba mea să caut poticnire,

Nici judecată în culori,

Eu văd doar drumul meu spre nemurire,

Și nu e scris în tușuri printre pori.

Drumuri

În drum spre stele
Fă din nori prieteni buni,
Iar celor ce încearcă să te spele
Să nu le ceri doar picuri, ci furtuni.

În drum spre mâine, iartă ,
Acul ce fuge înaintea ta, nebun,
Învață de la el chiar de te ceartă,
Să nu mai pierzi momentul ce-l numești ”acum”.

În drum spre orice măreție,
Te schimbi fără să vrei, luptând,
Și rai și iad, nicicând și veșnicie,
Tu lasă-le să te sculpteze, mulțumind.

Căci timpul ce îmbătrânește
Atunci te doare asuprit ,
Când nici o schimbare nu te stânjenește
Și-n capăt, n-ai nimic de povestit.

Așa că-n orice drum iubește neiubitul,
Îmbrățișează rănile din talpă
Și-mprietenește-te cu timpul,
Oricum ne stingem toți, nu-i unul care scapă.

Iar când te stingi, subit sau așteptând,
Să povestească alții ,
Nu cum te-ai frânt, tu, trestie de rând,
Ci cum ai alergat, iubindu-ți pașii ...

Mâine era totul

Te-am iubit de parcă mâine era totul,
Și orice altă  zi era minune
În pieptul meu,  al tău,  și mâine-ți era locul
Dar tu... Ai mult prea uitat de mine.

Te-am iubit cu gândul veșniciei
Și visul cerului în palme și-n privire,
De ieri,  când zâmbetul vremelniciei
Mi-a amintit de vechile simțiri

Te-am iubit de parcă  mâine nu era
Deși te așteptam în fiecare dimineață,
Să-mi mângâi dorul și în barba mea
Să te afunzi ca stelele în ceață . 

Te-am iubit... Și cu ce rost?!
Când toate clipele cad plumburii  acum, 
Iubire tânără la supracost, 
Cu ploaie de durere și nopțile din scrum... 

Zâmbești

Când zâmbești,

Sufletul meu arde ca o stea,

Cu atât mai mult,

Atunci când știe că mă iubești

Și zâmbești din cauza mea...

A fi...

Ne naștem în beznă,  ca lumini răzlețe,

Ajungem să fim ce nu alegem,  mai târziu,

Doritori de scoarțe crețe

Aceiași noi,  din tată-n fiu. 

Și alergăm după cunoașteri,

Ca pruncul plâns după o țâță,

Uităm însă,  să mai dăm nașteri

Doar bogăția ne ațâță...

Și ajungând sa fim doar ce n-alegem

Nu devenim decât niște frustrați perverși,

Alegând numai să nu-nțelegem

Că noi suntem cei proști și nealeși... 

Aievea-i de-a arăta cu ură

Spre cel ce vrea să  fie,  nu să aibă,

Mai greu să ai o pavăză  la gură

Să  nu slujești pe la vre-o naibă.

Și căutăm  cum ar fi de aflat 

Doar să cerem,  să  furăm ,  să  rupem

Din bogăția ce nu-i a noastră de luat

Dar de n-avem ne plângem...

Eu sunt...  Să  fiu îmi e menirea

Nu să  alerg nebun după averi,

Ce nu-ți  oferă mântuirea,

Nici dac-o furi,  muncești sau ceri...

Eu sunt,  Căci fără de nimic am fost,

Lumină mai întâi,  idee!

Și n-am avut mai mult decât un rost!

Tu,  care ai,  ești doar o onomatopee.

Eu sunt! Atâtea câte  tu nu ai

Ș-oricât ai strânge lumea laolaltă,

Tu n-ai să-ți fii decât cobai

Pentru-o încercare eșuată...

Aleg sa fiu! Și să  devin mai mult!

Decât sa strâng,  să am, sa îmi acopăr...

Rușinea omului incult

Lovește... Sper să  nu îl supăr!

Eu sunt! Hai,  fii și tu cu mine!

Nu egoist,  frustrat, incult...

Fii flacără,  și tunet,  susur blând de bine,

Caci de nu ești,  mă tem că n-am să

te ascult...