Să ningă

Va ninge azi! aşa au anunţat...
Şi voalul greu pe creştet de pământ
Va strânge laolaltă tot şi toate:
Sfânt, nesfânt, nepângăriţi, curaţi, nepregătiţi...
Şi poate...mă va-ngropa-n uitare,
Pe mine, murdar neiertător de datorii murdare.
Şi-aştept. Muşcă zorii încet din deal.
Nu ninge. Aştept de parcă mi-e sfârşitul,
Fără emoţii, ca pe un fapt banal,
Să-mi cânte liniştea şi nimeni să nu-mi plângă,
Apoi încet, peste leşu-mi să se strângă,
Uitarea.
Urăsc iarna, dar astăzi...
Vreau sa ninga!

La geam

Printre durerile trupeşti,
Priveam pe geamul către stradă,
Şi îmi doream, aşa cum eşti,
Să-mi vii, privirea-ţi să mă vadă.

Cu verdele din suflet oglindit,
Să-mi vii, îmbrăţişări să-mi dai,
Am aşteptat, dar n-ai venit,
Şi din durerile trupeşti, mai tare tu dureai...

Am aşteptat cu glasul stins,
Pe-un pat însingurat, între dureri,
Şi te-am chemat, nu şi convins;
Aşa cum tu acum mă ceri...

Atât doream o mângâiere,
Un te iubesc, şoptit, ascuns,
Şi gândul meu vroia să spere,
Măcar să vii să mă opreşti din plâns...

Deşi-mi vorbeai tu de departe,
Te-aş fi iubit atât, dacă veneai!
Azi o tăcere ne desparte,
În amintirea inimii ce o răneai.

De-ai fi venit, de te vedeam grăbit pe geam,
Durerile din trup se vindecau,
Poate că nici nu mai plângeam,
Şi toţi se minunau...

Dar n-ai venit, n-ai fost aprope,
Şi-atunci... inima mea te-a aruncat,
Sperând ori încercând să scape,
De ochiul plâns ce pare-se că l-ai uitat...

Nu vreau să cred...

Nu vreau să cred cine eşti,
Când pictat din cer cu acuarelă,
Drumul nostru, printre veşti,
Îl faci să pară bagatelă...

Nu vreau să cred cine sunt,
Când alintat sub vorba-ţi de copil,
Pe deplin m-am încredinţat şi crunt
Am rămas în urmă sub vină umil.

Nu vreau să cred cine eşti,
Când alintul îţi era trăirea,
Ne contopeam în vise şi poveşti;
Acum trăieşte-n tine numai firea...

Nu vreau să cred cine sunt.
De când nu mai eşti aproape,
Mi-s nopţile morminte de pământ,
Mi-s lacrimile repezi ape.

Nu vreau să cred cine eşti,
Când teamă îmi e să te văd,
Când amintirile îmi toarnă-n ceşti
Dureri şi doruri şi prăpăd.

Nu vreau să cred cine sunt,
Când fără verdele ce-ai fost,
Fără odihnă fără cânt,
Nu văd valoare în nimic, doar cost.

Nu vreau să cred cine eşti,
Acum, pe alte drumuri cu alt "el",
Când prin oglinzile cereşti,
Tu mă vedeai iubit... prietenel.

Dragoste galbenă

Cu greu se mişcă pieptul
În anemice răspunsuri...
Iubirea ta ridică sceptrul,
Şi loveşte apăsat,
Despicând durerea-n plânsuri...
Păleşte parcă persistent
Intenţia de bine,
Iar nepăsarea ta perseverent
Loveşte ca-ntr-un câine,
De parcă asta ţi-ar fi fost de la-nceput
Dorinţa...
Fiinţa, mi-ai făcut-o sită. Am tăcut.
Şi-mi ţii aşa şi gândul şi trăirea
Pedepsindu-mi des cu vină firea,
Când ştii că dragostea îţi e dorită...
Dar dragostea ta e ruginie,
E galbenă, iubito,
De-ai fi lăsat-o ca la început să fie,
Verde! ... dar ai murdărit-o.

Sub copacul cu vise

Sub frunza-i plină de-amintire,
La margini de rădăcini pletoase,
Îmi plec privirea, mă dezbrac de fire,
Şi-i dau sufletul să mi-l descoase...

Am obosit s-alerg fără tăgadă,
Mereu să fiu la paşi 'nainte,
În ochii altora să-mi şadă
Mai bine, mai frumos ori mai cuminte...

Îmi odihnesc sacul de oase,
Aici, la umbra unui ram de vis,
Şi uit de vorbele ce false,
M-au biciuit şi m-au închis...

Îmbrăţişez cu mâna pieptului,
Un trunchi bătrân ce peste ani
A strâns lumini împotrivit regretului
Şi le-a oferit în daruri fără bani...

Cetate de scăpare nu mai am,
Să-mi vină-n faţă-al meu pârâş!
Să mă despince-n câmp cu sabia-i de blam
Şi-apoi să mă preling de pe tăiş.

De frică şi dureri nu fug,
M-adap din umbra viselor bolnave
Şi fac din pomul meu, Şi rug,
Şi salvatoare dulci ostroave...

Cu frunza-i roşie ades
Îmi şterge lacrima din pleoapă,
Şi-şi scutură durerile în şes,
Exemplul ce mereu îmi scapă...

Condamne mulţi din cei avari,
Şi cei care-au minţit de bine,
Tu, pomul meu mereu tresari,
De parc-ai înfrunzi prin mine...

Cu cearcăne pe trunchi ascunse,
Cu ramul greu şi vechi şi aspru,
Mă ţii pe rădăcinile-ţi pătrunse
De picuri de văzduh albastru...

Şi nu sunt mulţumiri ajunse,
Ori vise tinere să-ţi las,
Nu am decât gene ce plânse
Îşi spun tăceri cu ger în glas...

Prin foc...

Ardeţi cetăţile!
Ardeţi totul din temelii!
Aruncaţi cărţile
În cele mai mari făclii!
Ardeţi urmele tălpilor
Apăsate peste timp,
Pe marginea tâmplelor,
Printre stânci sau în câmp.
Să rămână-n crăpături
Doar cenuşă şi amar,
Ca sămânţa celor guri
Care bleastămă-n zadar.
Ardeţi razele ramase
De la cei se s-au topit,
Care străbăteau prin case
De la nimic la infinit!
Să ardeţi tot, nimic să mai rămână:
Dovada sufletelor bune,
Scrise pe cer de mână...
Şi nici un cânt să nu mai sune,
Nici o liră ori alăută,
Trecutul să ne fie pânza scurtă
Pe care, pictate, visele, să ardă,
Şi versul tot, şi cunoştinţa,
Toate câte ne-amintesc, să cadă pradă,
Şi-apoi...cu scuza că trăim,
S-aducem jertfă pe altar...şi conştiinţa!

Definiţii aleatorii

Suflet: iluzie arhitecturală,
Linii drepte, contur nu prea exact,
Contrast perfid în trup compact,
Anomalie perfect normală...

Inimă: pătimaş sălbatic neuron,
Desprins din primele suflări,
Inoportune alergări,
După fantasmă, fum şi zvon...

Trup: costum de prea frumos
Ades' peste murdar şi gol,
Fals, veridic în decorativu-i rol,
Haina iubirii pe structuri de os.

Minte: definită prin definiţii date,
Ecuaţii şi încăpăţânare,
Ţine dreptele-n picioare,
Dar nu are mereu dreptate!...