O dimineaţă...

Dragostea ta avea părul dulce,
Şi buza-i fragedă ca pâinea caldă-n zori,
Cu miere poate, sau cu flori,
Hrănind o inimă flămândă...

Pe marginea degetelor tale,
Curgeam ca un nebun învolburat,
În calmele drumuri pe care le-am aflat
Doar noi, cu paşi alunecaţi pe vise.

Şi ploaia...ploaia noastră de care,
Ne ascundeam zâmbiţi printre terase,
Nu era secundă să te lase,
Mai neiubită, mai nesărutată...

Dragostea ta avea părul dulce,
Negru şi plin de mângâieri când mă trezeai,
Iar înainte să pleci mă amăgeai
Că ne vom iubi din nou...

Demoni cu lacrimi

Nu mai e demult dimineaţă,
Fără să-mi ud sufletul cu lacrimi.
Sufletul şi obrajii...
Ce ştii tu? În goana după iertări,
Am schimbat o viaţă ce nu trebuia schimbată.
Dincolo de flori de spini, sau maci,
Dincolo de veri şi desfătări aleatorii,
Rădăcinile mi-au pătruns în măduvă.
Rămăs fără bucurii, visele se schimbă
În ruginite frunze, ce în căderea lor,
Prefac pământul în ură.
În iadul acesta sunt singur!
Din pământ către pământ...acesta e drumul trupului.
Sufletul meu merge din singurătate în singurătate,
Ridicat ostentativ din dureri,
Din când în când, de oameni ca tine.
Cântec fără note, poem fără rime...
Tăcere, depărtare, ură şi aşteptare.
Ce ştii tu?! Şi demonii plâng.
Ne-am găsit povestea dinainte să se întample,
Şi totuşi, eram trecuţi prin ea...
Am ascultat-o încă o dată adineauri.
Am plâns.

Cerul e-atât de departe...

Cerul pare atât de departe...
Rugăciunile noastre în tăgadă-mbrăcate,
În fală şi alergat după vânt,
Parcă-s făcute din minciuni şi nuiele,
N-au aripi să zboare-n Cuvânt.
E atât de departe oglinda, iubirea,
Că nu mai ştim să iubim prin credinţă,
Agăţăm inimi în tandem cu privirea
De bogăţii pământeşti şi trupeasca dorinţă.
E-atât de departe cerul
Acum, când îl privesc din mocirlă,
Îngropat de-agonii prin temple-faţadă,
Putrezeşte misterul în prea perversa lor milă,
Când se-avânt-un norod în religioasă bravadă,
Dar luaţi câte unul, se pierd printre scuze,
Blamând judecata, eschivaţi printre-acuze,
Cei ce se vor lumini de exemplu...
Cerul e-atât de departe,
Ca trupul de suflet când alergi dupa praf,
Şi-ţi citeşti viaţa-n pagini de carte,
În faţa tuturor, mândru de-o ispită,
Dar îţi plângi erata-n amurg, pe cearceaf,
Când ceru-i departe,  şi lumea ţi-e mult prea iubită...
Nu-i loc de-ntrebări! Şi cine-ar putea,
Chiar pe tine semeţul, să te-ntrebe greşeala?
Crezi că traiul ţi-e vorba, şi vorba de-ar sta,
Tu, crescută năpârcă, nu eşti bun nici aşa!
Cerul e-atât de departe,
Atât de plin de nori pentru tine.
Dragul meu, nu-nzadar excelezi în detalii ce fine,
Corectează doar trai de aproape!
Poate ai o măsură cu care, nu-n parte,
Te judecă, aşa, de departe cum e,
O oglindă, o boltă, un propriu cuvânt!

Să ningă

Va ninge azi! aşa au anunţat...
Şi voalul greu pe creştet de pământ
Va strânge laolaltă tot şi toate:
Sfânt, nesfânt, nepângăriţi, curaţi, nepregătiţi...
Şi poate...mă va-ngropa-n uitare,
Pe mine, murdar neiertător de datorii murdare.
Şi-aştept. Muşcă zorii încet din deal.
Nu ninge. Aştept de parcă mi-e sfârşitul,
Fără emoţii, ca pe un fapt banal,
Să-mi cânte liniştea şi nimeni să nu-mi plângă,
Apoi încet, peste leşu-mi să se strângă,
Uitarea.
Urăsc iarna, dar astăzi...
Vreau sa ninga!

La geam

Printre durerile trupeşti,
Priveam pe geamul către stradă,
Şi îmi doream, aşa cum eşti,
Să-mi vii, privirea-ţi să mă vadă.

Cu verdele din suflet oglindit,
Să-mi vii, îmbrăţişări să-mi dai,
Am aşteptat, dar n-ai venit,
Şi din durerile trupeşti, mai tare tu dureai...

Am aşteptat cu glasul stins,
Pe-un pat însingurat, între dureri,
Şi te-am chemat, nu şi convins;
Aşa cum tu acum mă ceri...

Atât doream o mângâiere,
Un te iubesc, şoptit, ascuns,
Şi gândul meu vroia să spere,
Măcar să vii să mă opreşti din plâns...

Deşi-mi vorbeai tu de departe,
Te-aş fi iubit atât, dacă veneai!
Azi o tăcere ne desparte,
În amintirea inimii ce o răneai.

De-ai fi venit, de te vedeam grăbit pe geam,
Durerile din trup se vindecau,
Poate că nici nu mai plângeam,
Şi toţi se minunau...

Dar n-ai venit, n-ai fost aprope,
Şi-atunci... inima mea te-a aruncat,
Sperând ori încercând să scape,
De ochiul plâns ce pare-se că l-ai uitat...

Nu vreau să cred...

Nu vreau să cred cine eşti,
Când pictat din cer cu acuarelă,
Drumul nostru, printre veşti,
Îl faci să pară bagatelă...

Nu vreau să cred cine sunt,
Când alintat sub vorba-ţi de copil,
Pe deplin m-am încredinţat şi crunt
Am rămas în urmă sub vină umil.

Nu vreau să cred cine eşti,
Când alintul îţi era trăirea,
Ne contopeam în vise şi poveşti;
Acum trăieşte-n tine numai firea...

Nu vreau să cred cine sunt.
De când nu mai eşti aproape,
Mi-s nopţile morminte de pământ,
Mi-s lacrimile repezi ape.

Nu vreau să cred cine eşti,
Când teamă îmi e să te văd,
Când amintirile îmi toarnă-n ceşti
Dureri şi doruri şi prăpăd.

Nu vreau să cred cine sunt,
Când fără verdele ce-ai fost,
Fără odihnă fără cânt,
Nu văd valoare în nimic, doar cost.

Nu vreau să cred cine eşti,
Acum, pe alte drumuri cu alt "el",
Când prin oglinzile cereşti,
Tu mă vedeai iubit... prietenel.

Dragoste galbenă

Cu greu se mişcă pieptul
În anemice răspunsuri...
Iubirea ta ridică sceptrul,
Şi loveşte apăsat,
Despicând durerea-n plânsuri...
Păleşte parcă persistent
Intenţia de bine,
Iar nepăsarea ta perseverent
Loveşte ca-ntr-un câine,
De parcă asta ţi-ar fi fost de la-nceput
Dorinţa...
Fiinţa, mi-ai făcut-o sită. Am tăcut.
Şi-mi ţii aşa şi gândul şi trăirea
Pedepsindu-mi des cu vină firea,
Când ştii că dragostea îţi e dorită...
Dar dragostea ta e ruginie,
E galbenă, iubito,
De-ai fi lăsat-o ca la început să fie,
Verde! ... dar ai murdărit-o.