Plângem la
despărțiri.
Cumva știm că,
oricât de scurte;
Nu se mai
întoarce nimeni așa cum a plecat.
Ni-s umerii
inimii goi, dar grei de amintiri,
Anticipând
dureri, totuși create,
Într-un alabastru
spart.
Din egoistă
inerție,
Iubim, iubindu-ne
propriul amar,
O altă realitate
nu-i decât aceasta,
Ce propriul ochi
o știe,
Și propria gură o
rostește în zadar
Mințindu-ne c-om
accepta-o evitând năpasta.
Acum. Aici.
În jurul axei de
două ori pe frig de ploaie,
N-or mai fi zile,
altele ca ele.
Când zalele sunt
mici,
Și râsete acoperă
șiroaie
De neîmpliniri
zgâriate-n piele...
Prin fapt ne
definim,
Când vorbe doar ne-ascund
în clipe de-adevăr,
Tăgadă poftelor
de trup,
Când tot ce mai
iubim,
I-o scuză incomodă-n
păr,
Și actele ce ne
corup...
Postări
