marți, 27 noiembrie 2018 | By: Andrew

Turpem Sermonem





Plângem la despărțiri.
Cumva știm că, oricât de scurte;
Nu se mai întoarce nimeni așa cum a plecat.
Ni-s umerii inimii goi, dar grei de amintiri,
Anticipând dureri, totuși create,
Într-un alabastru spart.

Din egoistă inerție,
Iubim, iubindu-ne propriul amar,
O altă realitate nu-i decât aceasta,
Ce propriul ochi o știe,
Și propria gură o rostește în zadar
Mințindu-ne c-om accepta-o evitând năpasta.

Acum. Aici.
În jurul axei de două ori pe frig de ploaie,
N-or mai fi zile, altele ca ele.
Când zalele sunt mici,
Și râsete acoperă șiroaie
De neîmpliniri zgâriate-n piele...

Prin fapt ne definim,
Când vorbe doar ne-ascund în clipe de-adevăr,
Tăgadă poftelor de trup,
Când tot ce mai iubim,
I-o scuză incomodă-n păr,
Și actele ce ne corup...