Ea plângea...

Ea, plângea cu lacrimi sfinte,
Pe braţul meu de ceară, amorţit,
N-aveam gânduri, nici cuvinte
Căci mă simţeam aproape de sfârşit...

Ea, plangea cu stele dulci,
Pieptul meu curgea spre zori,
Ea, mă-ntreabă "De ce curgi,
Dacă ştii că n-ai să mori?"

Ea, plângea cu vise ne-mplinite,
Eu rămân uimit şi rece,
"Dorul meu, să ştii, iubite,
Niciodată nu va trece!"

Ea, plângea din orice gând,
Eu, alint vroiam să-i fiu
Şi măcar din când în când
Zâmbetul să-i fie viu...

Ea plângea... o catastrofă,
Cerul frânt peste Pâmănt,
Eu o ţin în fiecare strofă
În orice vers, peste mormânt.

Nebunie, Vers, Iubire

Ce act de nebunie
Îmi fi-va spre mirare?
Cand însumi ţin nebunia
La graniţi de-ndoielnice raţiuni,
Legată-n lacăte de nepăsare,
Să nu stau pradă falselor minuni
Din mintea unui neîntreg.

Ce vers plin de iubire
Mă va copleşi deplin?
Când eu încerc să picur pe hartie
Săracele cuvinte-n care
Se întrupează spin cu spin,
Toata durerea ce se cuvine mie,
Din acest blestem divin.

Ce dragoste măreaţă
Îmi va fi leagăn până mor?
Ce inimă nebună, se-ncumetă să ceară
Din pieptul meu o viaţă,
Din urma mea, o lacrimă de dor...
Dragostea mea apune către seară,
Şi dacă-i cineva să-o trezească-n zori,
Am s-o iubesc...