joi, 31 mai 2012 | By: Andrew

Leagăn


Te îmbrăţişez cu buzele,
Căci acolo vrei a rămâne în miez de beznă,
Sub pânzele căldurilor eterne,
În leagănul graiului meu.
Te înveleşti în limba ce te strânge cu ardoare,
Sub cerul gurii, liber,
Al tău acoperământ, însă, fără soare.,
Fără porţi de rai, fără nori...
Ţi-e dat să te închizi pe gâtul vibrat
De dorul tău nemângâiat aproape niciodată.
Să ai un somn de piatră,
Să-mi ţii şi mie ploi să mă adoarmă!
Îţi continui existenţa cu un vis,
Un preludiu ce se sfarmă
În zori, cu primul tău sărut,
Prima scânteie, oglindă către paradis,
Apoi tumult!...

La fel...


Să-mi ierţi căci n-am
Sufletul pavăză inimii,
Şi nu-ţi sunt cum credeam,
Motiv şi sens iubirii...

Să-mi ierţi căci ieri
M-am pictat pe trupul tău,
Ca azi tu să disperi,
Iar eu să rămân rău...

Aceeaşi tu cum nu te ştiu,
Ai fost mereu, eu orb,
Eram, te căutam, dar viu!
Azi mort mă am în gât de corb.

Aceeaşi ei te inconjoară,
Mai mult acolo decât eu.
Când prea greoi, tu prea uşoară,
Departe, altfel şi mereu!

Nu-i timp în loc să fim,
Nu eşti, să-mi fii doar mie,
Nebuneşte suferim,
Pe-o amintire ruginie.

Şi m-am întors în drumu-ţi iar,
Tu plânsă, dar la fel,
Când cer înaintând c-un dar,
Mai demn se-nalţă un viţel...