duminică, 7 ianuarie 2018 | By: Andrew

Drumuri de rouă

În drumul tău adu-ți aminte
Că unii sunt legați de ploi,
Și-arată soarelui cuminte,
Cum se trimit zâmbete roi.

În calea ta, poteci ne mai umblate,
Tu să calci și rar și apăsat,
Căci drumurile necălcate,
Sunt singure și blestemate,
Și pline de neant .

S-alergi prin văile cu rouă,
Căci alții nu primesc decât furtună,
Și-aruncă mantia ta nouă,
Și cizmele, și pălăria,
Aleargă goală, de nebună,
Iubește-ți nebunia,
Căci alții doar de logici știu să-ți spună,
Și le e șubredă mândria...

Talpa timpurie

Talpa-mi rece,
Râde-n soare,
Îngeri plece,
Moartea moare,
Și cutremur de lumină
Mă ține de rărunchi puternic,
Pentru că Ieri mi-a găsit o vină,
Astăzi spune că-s vremelnic.

Ochiu-mi verde,
Se întrece,
La văzut
Cu cel albastru,
Încă-mi cerne
 Conștiința!
Îngeri plece,
Și căzut,
Ca un astru
În tumult,
Urlă dorul și puternic,
Urlă și mândria-n cor,
Doar când vezi că ești vremelnic,

Petreci veșnicii în zbor.

Purpurie

Tu. Ce mi te decazi în dealurile pernei,
Ca ultimul trup de artă din erată,
Frica iadului ce-n stânga emisferei
Mi-ești o zeiță fără pată...

Tu. Nemurirea sufletului pângărit,
De vreri păgâne și necurății,
În purpuriul tău nenorocit,
Furi minți de genii pentru veșnicii...

Tu. Rearanjarea ordinii firești,
În care bestia conduce omul,
În care lumina iese pe ferești ,
Și rugăciune nu mai umple domul,

Tu. Distragere din cele sfinte,
Motiv al decăderii în păcat,
Ești gândul ce a treia parte-o are-n minte,
Un gând de egalat...

Tu. Cu toată purtarea-ți inocentă,
Cu trup ascuns
Dar fapta indecentă,
Cu lanțuri fierbinți și gâtul uns...

Tu. Cel mai de preț înger ar gheenei
Lacrimi de sfinți te-au conturat,
Și guri de neveste, blestemat,

Tu... – Femeie.
joi, 30 noiembrie 2017 | By: Andrew

Străfulgerare

Mă tem că am să te dezamăgesc dacă-oi alege mai prejos,
Chiar dacă adesea te arăți nemulțumit de ce-ai ales,
Dar tot la fel mă tem că ce e prețios
S-a aruncat, și mie nu mi-e dat acum, decât darul de cules.

Mă tem că pleacă ceasul și mă prinde rătăcind
Nenorocit de propriile idealuri,
Că nu mi-e dată fericirea în banii ce muncind,
Să-i risipesc pe vântul dintre maluri .

Mă tem că ai să mă acuzi de-atâtea lecții ce încă nu le știu,
Dar toate, cu ochii uzi, dincolo de învățături,
M-au lăsat însingurat și temător că ce e viu,
Nu iubește, ci caută pretexte de arsuri...

Mă tem la fel de tare că ce-i al meu, la rându-mi, am lăsat,
Și-acum desperecheat nu-mi mai știu azimutul,
Că deși rar mă mut, mă pricep prea bine la plecat,
Și doar obrajii-mi știu tumultul.

Mă tem că-n lumea asta n-am să pot mai mult să te fac mândru,
Decât fiind un altfel de netot, desprins de drumul turmei
Căci nu mi-e desfătare banul și mi-e hâtru,
Omul ce-și pune preț în lume urmei...

Mă tem c-am preferat să stau neînțeles,
Și nu mai străveziu decât minciuna,
Că-mi trăiesc deopotrivă iubirea și revolta-n vers,
Dar dragă mi-e niciuna...

Mă tem de toate ce nu le-ai mai spus,
Căci le cunosc mai bine decât vorba,
Dar cel mai tare, de temeri eu mă tem, căci sus,
Fricoșii, nu intră ca bogații-aici cu tolba...

Mă tem că am să te dezamăgesc dac-oi alege mai prejos,
Dac-oi fi altfel, cum spunea mama demult, odată,
Mi-s alinarea sufletelor blestemate și-i frumos,
Că-mpart zâmbete mai des decât dezamăgire, Tată!

Joaca de-a blestemul

Dacă nu ai ochi și pentru mine am să mă joc,
Din depărtări prin gândul tău cu vântul și în loc
De cearcăne, sub ochi am să îți pun,
Trei lacrimi de cleștar și-un dor de drum,
Să pleci din piept în piept !

Iar inima ta de piatră am s-o fac altar,
Cununi de amintiri și vorbe aruncate în zadar
Pe el să ardă.

Toamnele vieții mele sunt o paradă
De bucurii cioplite-n trunchi afară,
Și de ar fi s-aleg....
În veci n-ar mai fi toamnă iară!

Nebun, nu idiot!

Nebun! Deși-i păcat!
Nebun, pentru că trăiesc în lumea în care s-a uitat
De edenul toracic.
Poate doar un bătrân mai ”deplasat”
Își amintește bunăvoia și respectul
Ca pe un act tragic
Pe-o scenă coruptă de fricoși.

Mai degrabă îi găsim scuză - ca imperfectul
Să fie glorificat.
De prea multă lipsă, suntem orgolioși,
Iar dragostea?
Îi dăm de gust în strângerea de mâini,
A, acelor deplasați bătrâni
În parcuri.

Iubim... cu arcuri!
În speranța că același lucru merităm,
Dar în astfel de iubiri
Ne uzăm
Anticipând nefericiri
La care cu aceeași frică nu ne mai gândim.

Nebun! Nu mă-nțelegi, nu e păcat!
Eu aici urlu!!!
Și ce să înțelegi când tu nu mai vezi luna,
Așa puțini nebuni am mai rămas și eu mi-s depărtat,
Străină îmi e turma...
Da! Turmă! Că haită nu-i demult!

Se-adună pe-nserat nemulțumiți
Guri mari, cu piepturile peșteri!
Hienele conduc! Și parcă-s tot mai mulți,
Fricoșii plânși că nu e vina lor și în dizgrație
Sunt lefteri...
Citim-ai cu intonație!

Nebun! Mă judeci cu plăcere
Când judecată îți regăsești mantaua,
Aici nu-i scena voastră, NU DESPRE VOI VORBESC!!!
Aici doar nebunia mea e dezlegată să dispere,
Pușlamaua!

Dacă ai raze-n păr, dacă ai umbre lungi,
Dacă de frică, tu doar strigi falsând a patriot
Dacă iubești ca în legende,
Te caută și de-ntrevede în altă-mperecheată limbă.
Îmi curge nebunia din oglindă!
Ia seama! NEBUN, nu idiot! 

Ecouri

Dimineața spre 30, către-nceput de iarnă,
E-al meu, să știi, chiar dacă altul asudă să îl vrea.
N-ai să-i găsești în lume flacără de seamăn,
Nu-i dăruit cu trupul, ci-i dat cu inima...

Și din păcat născut, din desfătări,
Nestăpânit va fi și ager la-nțelegeri,
Căci vechi păcate-au umbre lungi pe mări,
L-or sfătui din tine proastele alegeri...

Și când mai grea i-o fi singurătatea,
Bucatele să-i fie-n amurguri de nesaț,
Blestem să-l țină! Să nu-și arunce libertatea
În bucle aurii și vorbe fără zaț.

Căci din iluzii și suflete de paie,
I s-a ales părintele trupesc,
Și din vorbiri de bani și lacrimi în odaie,
Mi-e dat al altuia, prin tine să-l iubesc.

Și nu-l cunosc, poate că niciodată,
N-am să-l privesc prin ochii tăi din nou,
Dar știu că tu i-ai fi dorit alt tată,
De-ai fi avut în suflet mai mult decât ecou.