vineri, 7 iunie 2019 | By: Andrew

Cel mai mic...



Suntem ceea ce iubim, se spune,
Și dacă așa o fi, la ciungi și orbi,
La toți cei mai uitați de lume,
La râme, la năpârcă și la corbi,

La singuri și bătrâni de griji,
La cei lăsați fără de grai,
La cei ce au copii trimiși,
La oaste, in spitale sau în rai.

La ei mă uit, să-nvăț cum mulțumirea,
Nu vine din luxul fad contemporan,
Ci dintr-o inimă ce cu iubirea,
Câștigă orice voci și orice neam.

Sunt zâmbet de copil în soare,
Și apă rece pe toridă vreme,
Sunt mâna ce leagă dacă doare,
Și gura ce uită să blesteme.

Sunt ”noapte bună” și ”bună dimineața”,
De la o mamă sau un frate,
Sunt suflul cald ce viscolește ceața,
Când zorii sunt departe.

Daca suntem cu adevarat ceea ce iubim,
Să-mi fie modestia cu iertare,
Căci din atâtea lucruri mici, as și infim,
Cel mai mic, om mare.

Schimbare de drum




Ia-mi sufletul de mână și du-l
Printre străzile inimii tale,
Rătăcește-mi hărțile făcute sul
În principiile tale morale...

Desprinde-mi busola din frunte,
Cu palma sărutului carnal,
În gravitații dezbracă-ma, când pietre mărunte
Îmi stau ca osândă în buzunar.

Și pentru ultima oară, mă cerne,
În suflet, în pat și în rai, 
Răscumpărat din lanțuri eterne 
Cu doruri ce te fac doar să stai.

Cărările sparte, rătăciri introvert, 
Să-mi cerți și să-mi schimbi provizoriu, 
Pân-am să-nvăț, după ce-am să ma iert, 
Să te caut ca pe iesirea din giratoriu..

Angoasă



Există cel puțin un motiv
Pentru care trecutul trebuie să rămână acolo,
Și când zic de trecut, mă refer exclusiv
La motivul pentru care sunt solo.
Când demoni se-arată,
Din când în când în vis nechemați,
Demoni cu fețe de îngeri, fără erată,
Cu urme adânci, neinvitați,
Când diminețile-s lumânări arse,
Putregai de suflet și mai ales,
Regretul că, dacă s-ar întoarce trecutul, ce șanse
Mai sunt ca el să fie după cum l-am cules?! 
De aceea trecutul, poate să stea acolo, cu folos, 
Ca o rană păstrată de dragul amintirii, 
Poveste de muritori, ucisă de Cronos, 
Cu rătăciri din ura iubirii, 
Cu angoase geloase ieșite din limita firii, 
Cu răni pe suflet la zvonul că mirii, 
Schimbă trecutul...
sâmbătă, 26 ianuarie 2019 | By: Andrew

Sum quod Eris



Aș da adultele iubiri,
Pe una doar, din tinerețe,
Să pot din nou doar din priviri,
Iubi și dincolo de fețe.

Aș da toți anii de acum,
Pe unul doar, de începuturi,
Când dragostea ținea în pumn,
Adolescentinele săruturi.

Și când nevoile, nu ca acum,
Erau și mici, nerelevante,
Atâta cât țineam pe drum,
În mână doruri necasante.

Atunci, când tot ce ne era
Distanța numai să ne lege,
Iubirea pe atunci, cerea
Ce nimeni azi nu înțelege.

Când revederile erau senine,
Și mult lipsite de pretext,
Iubeam nerabdator de azi pe mâine,
Și fără trucuri sau context.

Acum când scopurile-ascunse,
Acoperă frustrări și vicii,
Mi-s dorurile de atunci străpunse,
Standardizând capricii.

Atunci mai sincer de atât,
Iubiri nu mai găseai,
Acum parcă îmi stau în gât,
Nemestecat, uscat bonsai.

Aș da iubirile de-acum,
Pe toate, doar să mă întorc în parcuri,
Ferit de sticle, bas și fum,
În ale alintării paturi;

Și n-aș mai căuta plăcere,
În dame ieftine și frânte,
De-aș strânge-n piept doar o avere,
O dragoste ca înante...


duminică, 9 decembrie 2018 | By: Andrew

Pentru ce vrei să fii amintit?




Din glas de zâmbet întrebat,
Ce las în urmă să se vadă,
Cum numele mi-ar merge, după ce n-oi mai fi,
Dincolo de casă, pomi ori barbă sau copii,
Dilema, m-a pătruns și m-a surpat:

Ce las în urmă e-mpotriva firii,
Când noul sens e orb și sacadat,
Când inima mi-e pavăză iubirii,
În bezna celor ce arginți au căutat.

Și cum altfel să m-amintească plozii,
Decât ca cel ce nu s-a clătinat,
Când licitau obiectele nărozii,
Dar eu iubeam să nu fiu cumpărat.

Și-atunci când toți stăteau la coadă
Pentru un număr doar, ca vitele în turmă,
Eu rătăceam după o altă roadă,
Și-n urmă să las altă urmă.

M-or pomeni, poate, nepoții,
Dac-oi fi vrednic să le cresc părinți,
Ca sufletul bătrând în calea morții,
Neîncrezător în oameni și neînchinător la sfinți.

Poate vecinii m-or numi,
În număr par garoafe pe sicriu,
Nebunul ce a refuzat a ști
Că e mai lesne azi sa am decât să fiu...

Dar cum și pentru ce în lume,
Să-mi las o urmă de-amintit,
Când toți m-au ocărât în turme,
Și când mă iubeau, mă aveau tot mințit?

Să-mi meargă numele a bine, printre cei răi?
Departe! Departe să fiu amintit,
Când eu am avut alte căi,
Și alte inimi de iubit.

În mocirla veștedă de râs demonic,
Dilema stă: Penru ce-aș vrea pomenire?
Când orice fapt are doar scop hedonic,
Să mă rescrie cerul: - ultima pagina despre iubire...





marți, 27 noiembrie 2018 | By: Andrew

Turpem Sermonem





Plângem la despărțiri.
Cumva știm că, oricât de scurte;
Nu se mai întoarce nimeni așa cum a plecat.
Ni-s umerii inimii goi, dar grei de amintiri,
Anticipând dureri, totuși create,
Într-un alabastru spart.

Din egoistă inerție,
Iubim, iubindu-ne propriul amar,
O altă realitate nu-i decât aceasta,
Ce propriul ochi o știe,
Și propria gură o rostește în zadar
Mințindu-ne c-om accepta-o evitând năpasta.

Acum. Aici.
În jurul axei de două ori pe frig de ploaie,
N-or mai fi zile, altele ca ele.
Când zalele sunt mici,
Și râsete acoperă șiroaie
De neîmpliniri zgâriate-n piele...

Prin fapt ne definim,
Când vorbe doar ne-ascund în clipe de-adevăr,
Tăgadă poftelor de trup,
Când tot ce mai iubim,
I-o scuză incomodă-n păr,
Și actele ce ne corup...


sâmbătă, 3 noiembrie 2018 | By: Andrew

Brumar




Așa m-am avântat printre pustie,
În ultimele ceasuri ce-au trecut,
De parcă toamna mi-e amantă numai mie,
De parcă-mi ține duna de urât.

Culorile ce-mpodobesc orașul,
Miros a moarte și-a sfârșit,
Câci verdele mi-e-n ochi lăcașul,
Într-un albastru licărit.

Linii de oțel întortochiate,
Mă rup de ce sunt cu-adevărat,
Legat cu lanțurile propiilor fapte,
Pășesc dezaripat.

Mi-e mama prinsă de îngrijorări,
Cu anii grei pe colțuri de priviri, prin vreme,
Mi-e eu-l răstignit între tăceri,
Când nu mă asociez cu norme cotidiene...

Mi-e sângele în căutări alene,
Sperând spre binele din vis,
Dar propia-i zvâcnire i se teme,
Mai rău de nesucces, decât de compromis.

Și-aiurea zăbovesc cu gândul,
Doar ca să mă ascund de ce-am ajuns,
La porți să intru-mi aștept rândul,
Sătul de foame și de plâns.

Iubirile, sunt vechi legende,
Ca focul ce a ars prea repede, prea just,
Chiar de le-aș întâlni, le-aș pierde,
Fără de-arginți, să le dau gust.

Visez pierdut pe străzi de toamnă, 
Câteodată muze vechi,
Unii ar spune că mi-e karmă,
Frânghia crescută-ntre urechi.

În nopți la fel de reci, din cânt în când,
Mă-nfricoșează o nălucă,
Și mă trezesc în hohote  plânând,
Fără să știu cât umerii-or să-mi ducă.

Așa m-am avântat printre pustie,
Fără amor, fără alint,
La braț cu toamna care știe,
Ce rost am pe pământ...