joi, 15 decembrie 2022 | By: Andrew

Obelisc




Mângâierea durerii de a fi
Încă atârnă în efemeritate. 
Groaza de neant, însă, ne ține de copii,
Încrâncenați și-nfricoșați de moarte. 

Născuți pe-un obelisc la baza căruia-i mormântul,
Ne-nveninăm de prunci, că nu e altă soartă,
Și-n troaca asta de-agonie, doar pământul,
Ne stă către odihnă, poartă. 

De-o fi ceva după sicriu,
Puțini mai mint că s-au întors,
Că dincolo-i tărâmul viu,
Că nu-s dureri și-i luminos. 

Alunecarea spre tenebre pe prea poleitul obelisc,
Gigantul secundar, infima rotație lactee,
Pune-adormitul suflet mai la risc
Decât pe cel ce caută tandem și rod de Astartee. 

Și mai aproape-i de sfârșit
Suflarea ce-alene des se-oprește,
Decât acel nenorocit
Ce știe că-alergarea-i pe alții norocește. 

Că dac-aluneci deznădăjduit și fad,
De unul singur către țintirim,
Și frunzele mai iute cad,
Și iernile mai aspre vin.

Toți ce rămân te-or ști de singur și de hâd,
De-ți duci cărări către cavou, însingurat,
Și-ai să rămâi gândul care-i oprește-atunci când râd,
Exemplul cel de neurmat. 

E-adevărat că astăzi e de neconceput să mai găsești,
Un suflet care să rămână,
Și-n praf, în lungi drumuri lumești,
Două perechi de pași să lași în urmă.

Că prea ne dușmănim om cu femeie,
Prea mult ne refuzăm menirea,
De ne rămâne pieptul fără cheie
Și nu mai cunoaștem nemurirea.

Și-atunci e-aevea să te-arunci devreme de pe obelisc,
Dacă ți-s nopțile adânci și reci,
Iar titlul de ”solitar”, același disc,
Cu-același zgârieturi prin care treci și treci... 

Norii uitării acoperă vârful din care aluneci de o vreme,
Jos, bezna te-nfioară la fel ca gândul de ”cum ar fi fost?”,
Te minți alunecând, că sufletul tău nu se teme,
Că singur vii și singur pleci, deci tovărășia n-are rost!

Dar de te-ar pune-o Mână înapoi, semeț, 
De-ai ști c-alunecarea e mai frumoasă-n doi,
Pe-orice proveri ai pune un alt preț,
Și-altfel te-ai bucura de ploi. 

E vertical si-alunecos, de multe ori mai scurt decat l-am vrea, 
E uneori tragic, și alte ori frumos, și dulce, și amar,
E-o cercetare de o clipă, dar clipa n-ar fi rea,
De-am face din obeliscul nostru... un altar. 

luni, 6 decembrie 2021 | By: Andrew

Rugă


 
Nu pot adormi.

Mi-aș dori ca îngrijorările acestui veac
Să fie ale mele, și nu privitoare la cei ce îi iubesc,
Dar nu pot face nimic… și tac.
În cele mai adânci și plânse nopți,
Îmi atârnă pe suflet ca pietre de moară
Alegerile celor ce mi-s de suflet.
Dar nu pot lăsa să se vadă nici lacrimă nici scâncet,
Nu-I leac să nu mă doară,
Dar tremur înfricoșat,
Mai îndurerat decât aș fi tremurat dacă aș fi eu de pierdut.

Pierde-mă, dar, pe mine!
Cu prețul înțelepciunii lor. 
sâmbătă, 4 decembrie 2021 | By: Andrew

Din lagărul minții

 


Orice gând către plăcerile libere ale trecutului,

Pune această minte firavă la grele munci sisifice,

Înotând fără aer printre ”condamnările pârâtului”,

Stau legat în preconizări pseudo-științifice.

 
Eu sunt pârâtul, metaforic îmbrăcat în dungi,

Așteptând cu dipreț ziua în care voi fi marcat

Pentru recunoaștere publică și mâinile stângi

A minților plecate să mă hulească-nverșunat.


Eu stau după gratiile acceptate de șanț,

Cum, minți ar fi libere dacă dau curs speranței,

La fel mi-e liber trupul, cu mintea în lanț

Și sufletu-mi plânge prizonier ignoranței.

 

Speranțe spre zorii minții de gloată,

Nu are nimeni, când îngenunchierea-i la modă.

De-ar începe sfârșitul ce-l știm, deodată,

Pentru cei nesupuși n-ar fi milă sau probă.

 

Înnourat e cerul minții când trecătorii nu-s oameni,

Și pală-i dreptatea, credința, iubirea,

Când cârma-i ținută cu dinții de fameni

Curaju-i un mit, la fel și simțirea.   

sâmbătă, 20 noiembrie 2021 | By: Andrew

Cerând în plus și nu n-apoi


 Spus-a, ni s-a spus
Iubind cu limba ori cu vorba
N-ajungem prea sus,
Ci în adevăr cu fapta
Iubit-am noi. Așa iubiți și voi!

S-or trece apele și munții,
Și-n soare dealuri or pieri,
De ne-om da broboada funții
Pân-om ști munci.

Și-om sta la porți de Rai
Ca oameni încercați:
Pâine proaspătă din pai
Cuvânt de adevăr să-mparți.

Și-o rugă-n cer trimit:
Ce-i dragi s-aleagă înțelept,
Și-or avea de parcă au primit,
Trimis făr de regret,

Și-or avea de parc-ar cere-n plus
Binecuvântări șiroi,
Nu-nstrăinați și plini de plâns,
Nu regretând, cerând n-apoi.

joi, 11 noiembrie 2021 | By: Andrew

La multe vremi!

 



Viața, pare-mi-se, că-i ca cerul!

Pune-o pe mama să-ți citească rândul ăsta, tată!
Că uneori de prea mult soare căutăm gerul,
Și dacă se-nsereză tot ne plângem de cald, parcă.

Se-nchină munții iernilor ce taie,
În vifor greu, prin creste de granit,
Și noi ne-mpotrivim în ploaie,
Cerând putere, nu greutăți de dovedit. 

În lungile zile la rând în care
De nori nu se mai văd razele ce toți le-așteaptă,
Noi cerem statornicie și răbdare
În loc să ne înverșunăm cu fruntea dreaptă.

Și-i drept că uneori vâltoarea
Ne-afundă temelia și ne doboară gardul,
Dar nu ți-i dat mai mult decât poți duce, și ardoarea
Atunci să-ți înflorească mai verde decât bradul.

Că ani la rând, s-ajungi un veac!
Din viscol, nori, caniculi și furtuni,
Cum tot ce-i bun - nu-i dat, ai învățat,
Ci-i câștigat cu plâns și rugăciuni.

Și dac-ai pus atâtea vremi din cer
Lecții de viață, teanc, în sufletului templu,
Azi, când închei și-ncepi alt an, sper
Să continui să ne fii un exemplu.

C-or cere toți credință, răbdare și iubire,
Și or primi în loc doar văi cu umbre și-ncercări;
Vom înțelege că prin biruire
Toate ni-s date doar la final de tulburări.

De asta ceru-i precum viața,
Cu nori și ploi, zăpadă, sori și vânt,
Le-om trece toate, împreună tată!
Plângând și biruind!
Căci zorii ce risipă ceața,
In Ceruri ne așteaptă!  
Și Ceruri om binecuvânta c-am biruit.

La mulți ani!
și-acum
Mulțumește-i mamei că ți-a citit!


marți, 9 noiembrie 2021 | By: Andrew

Somnium

 



De-ar fi iar iubiri s-abunde,
Ca din ramă poligoane,
Dulci și zumzăind pe unde
Stau butoane de frisoane,

Vremile-ar mai gânguri,
Împărțind și reci și treze
Soare ar mai străluci,
În nopți de grai în antiteze.

De-ar fi nebunia noastră
Curajoasă precum vântul,
Mi te-ai rupe ca o coastă
Doar noi doi pe tot pământul!

De-ai fi o idealistă,
Ziduri, Ziduri să pătrund,
Cucerite-aș nihilistă,
Rațional despenetrând. 

De-ai fi aprigă nefrântă,
Conservatorism atroce,
Ți-aș lăsa doruri să plângă
Dup-un freudism feroce.

De-om fi curajoși de mână,
Alergați de toți argații
Am plăti la săptămână
Și amenzi și reparații.

De-om fi strângători pe pace
Ne-om grăbi cu năbădăi,
Să trăim doar ce ne place,
Zurgălăi și vânătăi.

Și în iernile neștirii,
Undeva ascunși de lupte,
Vom apune viețuirii
În îmbrățișări nefrânte.

Greață

 



Vremile cu soare-albastru și-mputerniciri sfioase,
Mi-au trecut, și-n cer acuma
Arde-ascuns un soare fad.
Asta mi-e cutuma, frig pe veci în ochi și-n oase.
Stau să cad.

Marile iubiri de june, le-am lăsat prostesc să-mi scape,
Mi-au răpus ce prin aortă
Mai zvâcnea pe-atunci alene,
Și acum cu o cohortă, de-amintiri, stau să mă sape...
Ce vreme!

Azi îmi sunt scăpare, gânduri veștede, tehnice și seci,
M-am ascuns în bezna vremii,
Siluit de-oportuniști.
Îmi mănâncă pieptul viermii, și îmi lasă ochii reci.
Toți sunt triști.