duminică, 27 mai 2018 | By: Andrew

Hotărâre


Sărută-mă cu scântei pe cantul minții,
Când șterg povești cu buze de speranță,
Și-n tine îți reîntregesc părinții,
Cum universul însuși se împacă în balanță.

Acel contrast de după care plângi,
De parcă ai urâ ce ești,
Sunt două grame de povești,
Ce-n piept le-amesteci și le strângi.

Două spirale, poate, fără potrivire,
Și tu ca rezultat de neatenții,
Nu-i timp de-ntors, spre-nvinuire
Ori pentru ei, de ridicat pretenții.

Te lasă dar, încredințată că spre bine,
Orice în tine s-a-mpletit,
Și-ți iartă pieptul când suspine,
Mai scapătă șoptit.

În schimb, rămâi oricum ți-ar spune,
”Ceasul” ce știe de perechi,
Să nu repeți totul pe vechi,
De n-ar mai fi alta ca tine.

Și-n vremi de hotărâri de piatră,
La cruci de drumuri să alegi,
Nu calea slobodă și dreaptă,
Ci pas pe care deocamdată,
Eziți să-l înțelegi...



sâmbătă, 26 mai 2018 | By: Andrew

Rădăcini


Te-am visat...
Cu grumazul plin de gânduri ponosite,
Și inima scăldată în dorințe vechi,
Cu fruntea încâlcită în cosițe aurite
Și vise-ntre urechi.

Așa cum nu ai vrut să fii,
Mereu pe drumuri între stârvuri,
Exemplul  celor ce dintîi,
Te-au semănat în plăți și sâmburi.

Și de parc-ai însemna ceva,
Te-am visat din nou spre dimineață,
Plecată, cum cel mai bine îți stătea ,
Fără de sens, paiață...

Căci perfecțiune am cărat,
Pe umeri amândoi, ca una,
Dar imperfectul ce-a urmat ,
Ne-a fost, de spini, cununa.

Și-o port alternativ pe creștet,
Când eu, când tu, în tresăriri trecute,
Când dregostea, din rădăcini de veșted,
Mă amintește viu dar putred...

joi, 24 mai 2018 | By: Andrew

Predispoziție


Mă întreb de-un sfert de veac,
De ce mi-s oare surghiunit,
Să mă pun în strofe teanc,
Și-n iubiri să stau zidit.

De ce n-oi avea plecare
Către legi, ori boli, ori case,
Și mi-e dat, din toate, oare,
Să fac versuri din grimase.

Orice cută într-o hartă,
Orice tic sărit din tac,
Mi-e dat într-o rimă spartă,
Să o strig și să o plac.

Orice ifos de femeie,
Orice patos ne-mplinit,
Mi le fac frumos la cheie,
Vers de nori, catren granit.

Și din toate, mai povară
Îmi stă să-mi astupe gâtul,
Gândul, la iubiri de vară,
La frumoasa și urâtul.

Gândul că ne cerne vremea,
Prin pustiu de despărțiri,
Și ni se corcește gena,
În promiscuu și-amintiri.

De ce nu mi-e dat și mie,
Ca un om normal, ce-aș vrea,
Să cresc și să tai o vie,
Și să-mi cumpăr casa mea?

În schimb, versul mi se scurge,
Miere, untdelemn pe tâmple,
”Scrie! Scrie, demiurge!
Ce a fost, ce-o să se-ntâmple.”

De vară


Pe aleile cu tei,
Prea târziu și prea devreme,
Mă aleargă pașii mei,
Spre tăcerile boeme.

A trecut aproape-o vreme,
De când nu-am mai scris iubire,
De când nu-mi mai stă pe perne
Fericire.

Și mi-aș spune că e rău,
Dar mai des îmi spun că-i bine,
Mă dezvăț de trupul tău,
Amuzat printre ruine.

Și mi-aș spune că e bine,
Însă uneori e rău,
Mai ales când n-am pe mâine,
Măcar părți din suflul tău.

Mi-a rămas vorba pe seară,
Mi-s prea bătrân și prea secat,
Să mai port iubiri de-o vară,
Când iubirile-au plecat.

miercuri, 2 mai 2018 | By: Andrew

Iubire de București


Iubi-m-ai cum iubește
Claxonul, semaforul,
Când rabla nu-ți pornește,
Și nu poți să-ți iei zborul.

Iubi-m-ai cum iubește,
Chiria, proprietarul,
Când luna se-mplinește,
Și încă n-am salariul...

Iubi-m-ai cum iubește
Minora, Centrul Vechi,
N-oi fi cine-o pârăște,
Lua-te-aș de urechi!

Iubi-m-ai cum iubește,
Provinciala traiul,
Când vezi-tu, locuiește,
În București, niznaiul...

Iubi-m-ai cum iubește,
Angajatorul, sclavul,
Când minim îl plătește,
În sarcini ca bolnavul.

Iubi-m-ai cum iubește
O grasă, cu de toate,
Din Dristor de la ”pește”
Shawarma, din păcate.

Pe preț de nebunie


În pragul nebuniei, când spațiul este gol,
Când ușa gândurilor toate,
Dă cale reveriei, în pieptu-mi ca pe hol,
Când timpurile moarte,
Extravagant se-mbracă,
În vocile ce-odată dictau pieziș rațiunea...

Când pietre funerare lucesc mai bine lunea,
Și liniștea m-atacă,
De parc-aș fi dușman,
Fără de dubiu, parcă,
Nu-s singur, singur !
Trecutul e mai sigur, pălește orice plan,
Sângele mă evită, și ochi mă ocolesc,
Doar timpul nu mă trece,
Doar creieri-mi cerșesc
O liniște de haos
Pe brațe de divină,
Fără de mări ca Laos,
Fără regret sau vină.

Când dulcea reverie,
Mă cheamă din mormânt,
Pe pat de nebunie și-nmiresmat pământ,
Când lumea nu mă știe,
Și drumuri nu mă pleacă
În căile prea late,
Și nurii nu mă-ncearcă,
Mi-s toate o mocirlă
De pierdere și vânt,
Până și suflul palid de tinere zvâcniri,
Ce se răscoală-n zarvă
Când li se fură pântec,
Mi-s proaste la citiri
Când le e lumea cântec.
Până și dragostea de-atunci...
Povești de îngeri prin războaie,
Sunt astăzi renunțări pe brânci,
Și farduri scurse-n ploaie.
Când fericirea ta, iubire,
Stă-n buzunarul mai versat,
Când nu-ți mai stă în fire
Să lupți spre ce-ai visat,
Cu prețuri se-mprumută,
Orice în lumea asta,
Valorile se uită,
Și florile se cer!
Când ușa-n reverie mă scapă și mă pierde,
Oh, asta mi-e năpasta,
Iar inima de verde
Mă lasă fără fler.

Lozincă


Strâns de suflet în sânul beznei,
Cu-n ciot de humă scrijelind,
Lozincă spre libertatea gleznei,
Trecuturile iar jelind,

Răscoală sufletul muțit
De furt de suflete pe față,
Sub amenințări perverse de cuțit,
De siluete de paiață.

Cum te mustră neavutul,
Și-mi vrei și ambalajul ce mă leagă,
Mă ține încă nedurutul.
Să-ți las inima pribeagă.

Și cum te vrei mai înălțat
Decât însuși tatăl deziluzionării
De plânsul văduvelor ațâțat,
Vei da socoată țării!