joi, 9 noiembrie 2017 | By: Andrew

Pictură în vers

Foșnește dorul meu prin piele,
De pielea ta prea lung atins,
Și te înalț prin galaxii cu stele
Când văd că te-ai aprins.

Îmi scriu povestea rănilor în tine,
Cu degetele aspre de prea mult,
Și tu-mi oftezi cu pleoape pline
De tremur și tumult.

Îmi scriu durerile în vers,
Dându-ți contur împiedicat pe sânu-ți,
E sfântul dragostelor mers.
Îți spui că m-ai cerși, oftându-ți.

Și ne lipim din când în loc,
De parcă timpul n-are drum,
Mă dau cu totul, mă sufoc,
Din tine să fac scrum.

Îmi pleacă sufletul pe nări
Când între buze-ți strâng urechea,
Și-ți umplu orișice cămări,
Să-ți vezi în mine-n veci perechea.

Și te posed cu iadul meu,
Aripi de raze și blesteme,
Pe veci să nu mă ai al tău,
A mea să fii de-a pururi între perne...

Și când mă las pe-al tău nebun
Leagăn dulce de-omenire,
În tine-aleg azi să apun,
Un răsărit ieșit din fire.

Foșnește dorul în cearceafuri,
Ori tu oftezi în fierte rouri,
Azi pun în tine doi luceferi,
Și-o fiică în carouri...

Cutremuri des lucindu-ți sânii
Și-mi urli versul în dorință,
Mi-au înnebunit vecinii,
Dar azi renunț la conștiință.

Din chinuri, dragostea se naște,
Și din dureri, ne contopim,
Pieptul de ani mi te cunoaște,
Nu-i gând să ne oprim...

Și curg șiroaie dorurile noastre,
Pupilele-ți privesc negândul,
Mă ai cu totul spre năpaste
Ce n-au văzut pământul.

Și-n freamăt ești femeie,
În dor, al tău bărbat,
Mi-ești idol, Astartee,
Samson încătușat...

În tremurul iubirii te stăpânesc legată
Pe patul răzvrătirii arzând necontenit,
Îmi ești simbol, curată,
De-ți sunt  promis iubit.

Și-n visele de aur din nopțile pustii
Când lângă un balaur în roșu te îmbraci,
Să-ți amintești că sfântă mi-ai fost în poezii,
Și ți-am pictat conturul doar ca să mi te placi.


Ai crede

Ai crede c-am găsit iubirea
În ochii buni văzuți aleatoriu,
Că în sfârșit îmi împlinesc menirea
De a iubi obligatoriu.

Ai crede c-am cedat în noapte,
Pe drumuri, singur fără bani,
Și-am căzut pradă unor șoapte
Pe-alei vărgate de platani.

Ai crede că alerg în zori
Și-apoi m-avânt pe înserat n-apoi
Că-n drum îi caut niște flori,
Că mă primește-n sărutări puhoi.

Ai crede că până acum,
Mi-s cărările povești și pașii,
Nebuni rătăcitori pe drum,
S-au strâns, de-mi cresc urmașii.

Ai crede c-am visat și împlinit,
Toți zorii cu dejun familial,
Că-n mine nu s-a mai răstit
Dorul de tine ca un vis fatal.

Ai crede că te-am și uitat,
De nu te mai descriu în picuri
Dar gândul meu nevindecat,
Te caută-n nimicuri.

Ai crede că te cred luată,
Și chiar de ești,  mă amăgesc,
Și-o zi, mi-o amintesc uitată,

Cum spre blestem te regăsesc...

În praznic

Lucesc lumini pe-asfaltul neted
Udat de lacrimi dinspre nori...

Știi ce? La naiba cu-acest fior de toamnă!
Mi-e sufletul prea veșted,
Ori pus pe pat de flori
Se-arată spinii.
Tu știi că mă vorbesc de rău vecinii?
Știi ce? La naiba și cu ei, cu noi, cu-orice poveste.

Singurătăți la două noaptea îmi dau, în frig, de veste
Că se termină tinerețea, iubind curat virgine.
La naiba și cu tine,
Că mi-ai stricat busola
Ca un magnet ce nu-i la locul lui.

Iar tu? Azi mie, mâine spui c-alegi ce-i mai ușor.
Mă strigă drumurile-n cor.
De Sus te caut, la naiba, unde ești...?
Ți-am. Fost doar de decor,

Mi-ai fost doar de povești...
miercuri, 8 noiembrie 2017 | By: Andrew

Jaf în lunea mare

Gata!
Renunț la viață și iubiri,
Renunț la ce o să mai fie,
Astăzi vreau s-apar la știri,
Mă-nchid în farmacie!

Cum alții pot, nu știu, în lume,
Să-și verse tot amarul,
În colorate băuturi cu spume,
Și frate li-i paharul,

Ori cum, prin întuneric, reci
Mulți cugetă sfârșitul,
Cu lame sau pastile zeci,
Cu ștreangul sau cuțitul,

Eu asta am ales, în cale-o farmacie
La 2 noaptea după tură,
Mi se arată , parcă , mie,
Scăpare din uzură.

Și asta nu-i scrisoare de adio,
Și nici măcar pamflet,
Nici farmacia, de aș ști-o,
N-aș deturna-o cu regret.

Și n-am legat cu lanțuri ușa,
În spaima scumpei vânzătoare,
Să-mi fac pupila ca păpușa
Cu seruri neîmbătătoare.

Dar, trist așa , uitându-mi rostul
Nemotivat de leafa cotidiană ,
Mergeam și mă holbam ca prostul,
Prin geamuri și-am băgat de seamă

Că-n calea mea, non-stop, pe colț,
Aprinsa ca o zi de luni,
Nu-i farmacia, ci-i un șorț,
Pe-o domnișoară cu ochi buni.

N-am mai gândit repercusiuni ,
Și am intrat, fără să cer,
Dar tipa scoate prin minuni,
Din spate, spray-ul cu piper.

N-a dat, dar m-a speriat:
"Femeie! ce crezi că dac-am pus pe clanță
Un lanț, și mă vezi șicanat
Am să tăbărăsc pe tine ca-n vacanță ?"

N-a scos o vorbă , speriata,
Și n-am avut de insistat,
I-am zis, "venit-am pentru tata,
Ceva pentru expectorat..."

"Păi bine, bine, și cu lanțul?"
Suspină ea de parcă-i vulpe-n vie,
"Păi vezi, uitat-am să iau șfanțul,
Și poate-poate dai pe datorie..."

"Tu ai venit să furi, copile!"
”Să fur! Așa e domnișoară,
Dar nu mi-e pofta de pastile
Pe cât mi-e Poftă -n astă seară,

Nemotivat și făr'  de normă,
Să te văd cu ochi-ți buni,
Și poate să mai stăm de vorba...
Că vorba aia... Încă-i luni..."
joi, 19 octombrie 2017 | By: Andrew

Nostalgie Bahică

Pas cu pas, măsor aleea,
Gând cu gând parcă îmi pare,
Că iar am pierdut pe-aceea,
Care-avea-n privire soare...

Pas cu pas, parcă-s prea mulți,
Și prea-n ceață pașii mei,
Pentru fericirea ei,
Ochii inimii mi-s surzi...

Pas cu pas și-o-mpiedicare,
Umăr ce lovește-n gard,
Rușinat, în ridicare,
Mă despart din nou de-asfalt.

Pas cu pas, ce reverie,
Mă despart în trai, de toate,
Gloata râde dar nu știe,
Că-s așa numai la noapte...

Pas cu pas numite-aș poezie
Cu titlu-n primul vers,
Așa cum te-am numit vecie,
Până lacrimi mi s-au șters.

Pas cu pas mă-ndrept spre casă,
Sau așa cred eu să fie,
Toate trec, toate mă lasă,
Cu-a mea hâdă nostalgie;

Încă unul și scot cheia,
Am ajuns, te strig, m-așteaptă?
Nu mai e în prag femeia,
Fi mi-ar inima deșteaptă...

Pas cu pas, parcă-i mai bine,
Să m-arunc aproape-n pat,
Mi te-oi aminti și mâine,
Dar azi parcă am scăpat...

Pas cu pas, mă ia un frate,
De un braț de mă ridică,
Eu credeam că sunt acasă,
El nu știe ce să-mi zică...

Pas cu pas, povestea asta,
Mă pocnește-n zori pe ceafă,
Mândră fi-mi-ar azi nevasta
C-am pierdut juma de leafă.

Pas cu pas, ce-mi pasă mie,
Nu e nimeni să m-aștepte,
Ea-i a altuia să fie,
Eu îmi dau pe gât regrete.

Pas cu pas de pe alee,
Printre crâșme parc-apare
O lumină pe cornee,
Bună dimineața, soare!



Aroganță în S-uri

Înțeleg,
Când lucrurile nu ți se supun
Sunt rele toate și ne la locul lor,
Când privirile, așa cum ți le amintești,
Nu-ți mai spun, ca alte dăți, să le iubești,
Sunt arogante, se cred nu știu cum...
Înțeleg,
Când liniștea apasă,
Învinuim pe-orice, oricine,
Și gândurile de rușine se-nfăptuiesc,
Nici ele n-ar recunoaște că greșesc.
Și toate-n jur de rele-s pline, de te scot din casă...
Înțelege!
Nu-mi pasă!
Vremea mea a trecut, cum trece orice vis,
În zori, e mai real să ai!
Mă scuzi!
Și e de râs, să simți.
Și-i mai la modă parcă, să pleci din când în când,
Când gândul c-ai să stai te înfioară
Mai mult decât acuzi...
Obișnuiască-se sufletul ce frânge,
Să fie uitat! alegeri spre a-și ispăși.
Arogant e să pretinzi că meriți,
Nu să te oprești din a cerși!
marți, 17 octombrie 2017 | By: Andrew

Neiertare

Te căutam cu privirea, de sus de la nouă,
Mult după ce ai plecat,
Culori în pastel, pervazuri cu rouă,
Mă tem că încă nu te-am iertat.

Anotimpul căderii, după iluzii de zbor,
În toamna tăcerii, vacarmul mă seacă,
Plecatul în galben e nemuritor,
Ca moartea în albul ce nu mai pleacă.

Și vreau să te strig, să te chem, să te-alung,
Dar nu te mai știu după nume,
Atâtea ca tine parcă nu mai ajung,
Și toate lăsat-ați doar urme.

Îmi plâng decăderea în sărace bodegi,
Și străzile goale mă știu,
Mi-s vrerile neastâmpărate pribegi,
Dorințele, ca raze-n pustiu.

Se caută doruri să mângâie ura,
Și plete să cadă pe spatele gol,
Dimineți solitare în care nici una,
Nu umple ca tine același scurt rol...

Și-n apusul grăirii când mă pierd amețit,
Nici potecile firii și nici dorul stârpit,
Nu mă iartă că-s singur și-n piept depravat.
Iertare! Dar sigur, încă nu te-am iertat!