joi, 30 noiembrie 2017 | By: Andrew

Străfulgerare

Mă tem că am să te dezamăgesc dacă-oi alege mai prejos,
Chiar dacă adesea te arăți nemulțumit de ce-ai ales,
Dar tot la fel mă tem că ce e prețios
S-a aruncat, și mie nu mi-e dat acum, decât darul de cules.

Mă tem că pleacă ceasul și mă prinde rătăcind
Nenorocit de propriile idealuri,
Că nu mi-e dată fericirea în banii ce muncind,
Să-i risipesc pe vântul dintre maluri .

Mă tem că ai să mă acuzi de-atâtea lecții ce încă nu le știu,
Dar toate, cu ochii uzi, dincolo de învățături,
M-au lăsat însingurat și temător că ce e viu,
Nu iubește, ci caută pretexte de arsuri...

Mă tem la fel de tare că ce-i al meu, la rându-mi, am lăsat,
Și-acum desperecheat nu-mi mai știu azimutul,
Că deși rar mă mut, mă pricep prea bine la plecat,
Și doar obrajii-mi știu tumultul.

Mă tem că-n lumea asta n-am să pot mai mult să te fac mândru,
Decât fiind un altfel de netot, desprins de drumul turmei
Căci nu mi-e desfătare banul și mi-e hâtru,
Omul ce-și pune preț în lume urmei...

Mă tem c-am preferat să stau neînțeles,
Și nu mai străveziu decât minciuna,
Că-mi trăiesc deopotrivă iubirea și revolta-n vers,
Dar dragă mi-e niciuna...

Mă tem de toate ce nu le-ai mai spus,
Căci le cunosc mai bine decât vorba,
Dar cel mai tare, de temeri eu mă tem, căci sus,
Fricoșii, nu intră ca bogații-aici cu tolba...

Mă tem că am să te dezamăgesc dac-oi alege mai prejos,
Dac-oi fi altfel, cum spunea mama demult, odată,
Mi-s alinarea sufletelor blestemate și-i frumos,
Că-mpart zâmbete mai des decât dezamăgire, Tată!

Joaca de-a blestemul

Dacă nu ai ochi și pentru mine am să mă joc,
Din depărtări prin gândul tău cu vântul și în loc
De cearcăne, sub ochi am să îți pun,
Trei lacrimi de cleștar și-un dor de drum,
Să pleci din piept în piept !

Iar inima ta de piatră am s-o fac altar,
Cununi de amintiri și vorbe aruncate în zadar
Pe el să ardă.

Toamnele vieții mele sunt o paradă
De bucurii cioplite-n trunchi afară,
Și de ar fi s-aleg....
În veci n-ar mai fi toamnă iară!

Nebun, nu idiot!

Nebun! Deși-i păcat!
Nebun, pentru că trăiesc în lumea în care s-a uitat
De edenul toracic.
Poate doar un bătrân mai ”deplasat”
Își amintește bunăvoia și respectul
Ca pe un act tragic
Pe-o scenă coruptă de fricoși.

Mai degrabă îi găsim scuză - ca imperfectul
Să fie glorificat.
De prea multă lipsă, suntem orgolioși,
Iar dragostea?
Îi dăm de gust în strângerea de mâini,
A, acelor deplasați bătrâni
În parcuri.

Iubim... cu arcuri!
În speranța că același lucru merităm,
Dar în astfel de iubiri
Ne uzăm
Anticipând nefericiri
La care cu aceeași frică nu ne mai gândim.

Nebun! Nu mă-nțelegi, nu e păcat!
Eu aici urlu!!!
Și ce să înțelegi când tu nu mai vezi luna,
Așa puțini nebuni am mai rămas și eu mi-s depărtat,
Străină îmi e turma...
Da! Turmă! Că haită nu-i demult!

Se-adună pe-nserat nemulțumiți
Guri mari, cu piepturile peșteri!
Hienele conduc! Și parcă-s tot mai mulți,
Fricoșii plânși că nu e vina lor și în dizgrație
Sunt lefteri...
Citim-ai cu intonație!

Nebun! Mă judeci cu plăcere
Când judecată îți regăsești mantaua,
Aici nu-i scena voastră, NU DESPRE VOI VORBESC!!!
Aici doar nebunia mea e dezlegată să dispere,
Pușlamaua!

Dacă ai raze-n păr, dacă ai umbre lungi,
Dacă de frică, tu doar strigi falsând a patriot
Dacă iubești ca în legende,
Te caută și de-ntrevede în altă-mperecheată limbă.
Îmi curge nebunia din oglindă!
Ia seama! NEBUN, nu idiot! 

Ecouri

Dimineața spre 30, către-nceput de iarnă,
E-al meu, să știi, chiar dacă altul asudă să îl vrea.
N-ai să-i găsești în lume flacără de seamăn,
Nu-i dăruit cu trupul, ci-i dat cu inima...

Și din păcat născut, din desfătări,
Nestăpânit va fi și ager la-nțelegeri,
Căci vechi păcate-au umbre lungi pe mări,
L-or sfătui din tine proastele alegeri...

Și când mai grea i-o fi singurătatea,
Bucatele să-i fie-n amurguri de nesaț,
Blestem să-l țină! Să nu-și arunce libertatea
În bucle aurii și vorbe fără zaț.

Căci din iluzii și suflete de paie,
I s-a ales părintele trupesc,
Și din vorbiri de bani și lacrimi în odaie,
Mi-e dat al altuia, prin tine să-l iubesc.

Și nu-l cunosc, poate că niciodată,
N-am să-l privesc prin ochii tăi din nou,
Dar știu că tu i-ai fi dorit alt tată,
De-ai fi avut în suflet mai mult decât ecou.
joi, 9 noiembrie 2017 | By: Andrew

Pictură în vers

Foșnește dorul meu prin piele,
De pielea ta prea lung atins,
Și te înalț prin galaxii cu stele
Când văd că te-ai aprins.

Îmi scriu povestea rănilor în tine,
Cu degetele aspre de prea mult,
Și tu-mi oftezi cu pleoape pline
De tremur și tumult.

Îmi scriu durerile în vers,
Dându-ți contur împiedicat pe sânu-ți,
E sfântul dragostelor mers.
Îți spui că m-ai cerși, oftându-ți.

Și ne lipim din când în loc,
De parcă timpul n-are drum,
Mă dau cu totul, mă sufoc,
Din tine să fac scrum.

Îmi pleacă sufletul pe nări
Când între buze-ți strâng urechea,
Și-ți umplu orișice cămări,
Să-ți vezi în mine-n veci perechea.

Și te posed cu iadul meu,
Aripi de raze și blesteme,
Pe veci să nu mă ai al tău,
A mea să fii de-a pururi între perne...

Și când mă las pe-al tău nebun
Leagăn dulce de-omenire,
În tine-aleg azi să apun,
Un răsărit ieșit din fire.

Foșnește dorul în cearceafuri,
Ori tu oftezi în fierte rouri,
Azi pun în tine doi luceferi,
Și-o fiică în carouri...

Cutremuri des lucindu-ți sânii
Și-mi urli versul în dorință,
Mi-au înnebunit vecinii,
Dar azi renunț la conștiință.

Din chinuri, dragostea se naște,
Și din dureri, ne contopim,
Pieptul de ani mi te cunoaște,
Nu-i gând să ne oprim...

Și curg șiroaie dorurile noastre,
Pupilele-ți privesc negândul,
Mă ai cu totul spre năpaste
Ce n-au văzut pământul.

Și-n freamăt ești femeie,
În dor, al tău bărbat,
Mi-ești idol, Astartee,
Samson încătușat...

În tremurul iubirii te stăpânesc legată
Pe patul răzvrătirii arzând necontenit,
Îmi ești simbol, curată,
De-ți sunt  promis iubit.

Și-n visele de aur din nopțile pustii
Când lângă un balaur în roșu te îmbraci,
Să-ți amintești că sfântă mi-ai fost în poezii,
Și ți-am pictat conturul doar ca să mi te placi.


Ai crede

Ai crede c-am găsit iubirea
În ochii buni văzuți aleatoriu,
Că în sfârșit îmi împlinesc menirea
De a iubi obligatoriu.

Ai crede c-am cedat în noapte,
Pe drumuri, singur fără bani,
Și-am căzut pradă unor șoapte
Pe-alei vărgate de platani.

Ai crede că alerg în zori
Și-apoi m-avânt pe înserat n-apoi
Că-n drum îi caut niște flori,
Că mă primește-n sărutări puhoi.

Ai crede că până acum,
Mi-s cărările povești și pașii,
Nebuni rătăcitori pe drum,
S-au strâns, de-mi cresc urmașii.

Ai crede c-am visat și împlinit,
Toți zorii cu dejun familial,
Că-n mine nu s-a mai răstit
Dorul de tine ca un vis fatal.

Ai crede că te-am și uitat,
De nu te mai descriu în picuri
Dar gândul meu nevindecat,
Te caută-n nimicuri.

Ai crede că te cred luată,
Și chiar de ești,  mă amăgesc,
Și-o zi, mi-o amintesc uitată,

Cum spre blestem te regăsesc...

În praznic

Lucesc lumini pe-asfaltul neted
Udat de lacrimi dinspre nori...

Știi ce? La naiba cu-acest fior de toamnă!
Mi-e sufletul prea veșted,
Ori pus pe pat de flori
Se-arată spinii.
Tu știi că mă vorbesc de rău vecinii?
Știi ce? La naiba și cu ei, cu noi, cu-orice poveste.

Singurătăți la două noaptea îmi dau, în frig, de veste
Că se termină tinerețea, iubind curat virgine.
La naiba și cu tine,
Că mi-ai stricat busola
Ca un magnet ce nu-i la locul lui.

Iar tu? Azi mie, mâine spui c-alegi ce-i mai ușor.
Mă strigă drumurile-n cor.
De Sus te caut, la naiba, unde ești...?
Ți-am. Fost doar de decor,

Mi-ai fost doar de povești...