miercuri, 17 mai 2017 | By: Andrew

Dragoste în trei acte

Actul I
Nici n-a vrut sa te asculte, dar,
Când dorurile-s multe
Chiar și o singură sclipire nu e în zadar,
Și n-ai plecat să fii o alta dintre sute,
Ci-ai strâns la piept un ”nu” ca pe un ”da”.
Ai așternut pe pânză o tăcere,
Și-un glas de suflet amuțit,
Ca un răspuns dat celui ce nu cere
Să fie iar iubit...
Și l-ai cules din rătăciri,
În negru și-n contururi,
De parc-ai fi știut că amintiri
Ți-ar da, punându-te pe drumuri...
Apoi ai întrebat.
Și-atât a trebuit, să scuturi
Din ochii pe care i-ai pictat...
Scântei și fluturi.
Și l-ai iubit apoi, până să-i spui,
Ce drumuri te-aduc în răscruce,
Și-așa se-ncheie actu-ntâi
Cu lacrimi că se duce...

Actul II
Cu lumânarea în oglindă,
Cu gândul dus departe,
În cada aburindă,
El se gândea deșarte...
Cum e atipic timpul,
Și-atât de mai devreme,
I-ar fi cerut tot gândul
S-o scape de blesteme.
Și-atât de mai-nainte,
Să-i dea pe alte drumuri,
Să umble după minte.
Cum amintirile-i pătrund,
Nu-i gând sau boală,
Găsindu-i regretând,
Din nou, întâia oară.
Că drumuri se despart,
Și altele-s în lume
Ce bucurii împart
A sorților cutume.
Și cum le simțea pe toate,
De la tablouri la final,
Cum ce-i frumos încape,
Într-un moment banal,
Așa-i plecă lumina
Din zâmbetul de vină,
Să-i lase goală mâna,
Și noapte visurilor plină.
Însă n-a plecat din sânul
Ce stâng, încă mai bate,
Dar gândul e stăpânul,
Care cărări desparte.
Știa că încă doruri,
Îl strigă și-i răspund,
În lacrimi și onoruri,
Se-ncheie-un act secund.

Actul III
Acesta-i nesfârșit, se pare,
Atât cât amândoi,
Vor strânge o-ntrebare
De ”Dar daca noi...?”
La depărtări pe care
Cu toată dăruirea,
Ea le ștergea cu dorul,
Le parcurgea cu firea,
La reci furtuni încete,
Ce le primea cu pieptul,
El, ce de pe perete,
Privea în ochi regretul,
Ea, ce îl păstra pe braț,
El,  al dragostei ipneu,
Ea, sorbindu-l cu nesaț,
El, al ei veșnic leu...
Nici n-a vrut să o asculte, dar...
Cu gândul dus, departe,
Așa se-ncheie nesfârșirea....iar!
...Pe-un drum ce se împarte.
[...]
La ceas de veghe-n beznă
În clipele de dor,
Din creștet până-n gleznă
Toți porii cântă-n cor,
Când sorții lasă valul 
Și trist, cade cortina, 
Când marea plânge malul, 
Și umbra mângâie lumina,
Atunci, oriunde pe pământ
S-ar rătăci în planuri, 
Sus, două inimi într-un cânt
Se-nalță către cranuri,
Și una sunt în vorbe, 
Nespuse, neuitate, 
Legate-n amintiri 
În veci neregretate.





vineri, 5 mai 2017 | By: Andrew

Nu mi-ai rămas...

Mie nu mi-ai rămas pe piele...
Ca un desen, un tatuaj,
Mie mi-ai rămas pe suflet ca un miraj
Pe cerul pieptului, ca o cometă între stele.

Nu mi-ai rămas în ușă să m-aștepți
Când vin pe beznă, din drumuri de nestare,
Tu mi-ai rămas în zare
Când închid ochii, ascuns între pereți.

Tu nu mi-ai rămas pe piept, pe pernă,
Sforăind a muză când calea te răpune,
În parfumuri calde, tu mi-ai rămas pe bluză,
Și totuși ești în lume,
Enigma mea eternă...

Moment...

La un ceai de mușețel,
Pe-un balcon, de-asupra lumii,
Îi zâmbeai, îți zâmbea și el,
Și-l vedeai precum niciunii.
La o vorbă lungă-n noapte,
Cu priviri pe-ascuns, de sus,
La un roi, în gând, de șoapte,
La atâtea de nespus...
miercuri, 3 mai 2017 | By: Andrew

Precursor

În calea furtunii nu stă decât vântul,
Să-i strige venirea, s-anunțe pământul.
Ca liniștea sumbră-nainte de val,
Ce-anunță că marea va trece de mal...

În calea palelor, sudori se-ntețesc.
Și fumuri te-alintă și te amețesc,
Înainte de neguri, apusul ti-arată,
Un drum către vis, către lumea cealaltă...

Dar înainte de dragoste ce stă ca să spună,
Că dorul e crâncen și o să răpună
Orice inimă caldă ce se-avântă-n iubire,
Orice om, orice ochi, de parcă-i stă-n fire?!
 
miercuri, 5 aprilie 2017 | By: Andrew

Împletiri

În nebunia ei, își lasă întunericul pe mine,
În beznă și în sângeriu,
Când eu, uitată am ales-o și nedorind s-o știu,
Ea nebănuit, spera la mâine.
Din mâna-i mâzgâlită, ieșeam ca licurul în noapte,
Eu nu-i știam a bine.
Nici sufletul nici firea,
Ea îmi vrăjea simțirea,
Pictându-mă în șoapte,
Și-apoi mi s-a deschis, să nu mai știu de mine.

În nebunia mea, mă amăgeam cu zâne,
Ce doar păreau, curate de duzină,
Dar nu mi-am găsit divină,
Ci mi-am adunat o turmă de cadâne.
Din prea-curata-mi mână, murdar pe dinăuntru,
Cu vină îmi tăceau cuvintele meschine,
Și în cearceafurile-mi pline
Tot gol eram, și hâtru,
Când carnea, doar, zâmbește necurat,
Mi-e sufletul tangent,
Perpendicular stricat.
Dar ea nu a uitat de mine...

În nebunia noastră, cuvântul și culoarea,
S-au regăsit odată la o îmbătrânire,
Și mi-am ieșit din fire,
M-a prins de coarne provocarea...
Din mâinile nebune de nepotriviți în lume,
Ne-am regăsit la nouă
Trăiri mai sus de rouă,
Toți patru ochi în beznă,
Cinci mâini și doar o gleznă,
Eram un foc ce curge,
O împletire-n carne,
Eram același sânge,
Curat murdar și mâzgâleli în marne,
Divina nebunie legată de-nțelegeri,
Zece zile certuri,
Și încă stau alegeri,
Un hâd trecut, doar cunoscut în sferturi,
Și-atâtea diferențe ce puse la comun...
Mă lasă, ademenitoare,
Vorbe să nu spun,
O lasă... fără de culoare.











luni, 6 martie 2017 | By: Andrew

De ce să stai...

De ce să pleci, de ce să stai?
Când ziduri de scăpare
Sunt brațele în care
Tu verși pe buze gust de rai...

De ce să stai, de ce să placi?
Când alte brațe sunt în lume,
Dar nu știi dacă-s tocmai bune,
Ori ca alte zeci sunt reci...

De ce să pleci, de ce să stai?
Ghicind aievea pat cu pat,
Cine-i întreg și cine-i spart,
Care e spic și cine-i pai...

De ce să pleci , de ce să stai?
Când toți nebunii vor iubire,
Dar să rămână nu stă-n fire,
Când si tu vrei, nu doar să-o dai...

De ce să stai...
Când toți înșeală, și sunt la fel
Când e doar trudă fără țel,
Și nu-i alint și nu e grai...

De ce să pleci?
Rămâi, minune!
Să fim întregi, încerc a spune,
Prin toți să nu mai treci...

sâmbătă, 11 februarie 2017 | By: Andrew

Nocturnă

Prin patul inimii mele,
Norii urlă a furtună,
Amintiri sclipesc a stele,
Dar dispar până la urmă...

Mângâierea fără glas,
Cea mai mică nebunie,
Nu mai pare la un pas.
Mai aievea să nu fie.

Dragostea, o glumă bună,
E uitată prin sudori
De mizerii ce-or să pună
Pe exemplu închisori.

Timpul? Oh: ”Trăiește-ți clipa!”
Nebunie fără seamăn,
Mască roșie risipa,
Căci iubirea n-are geamăn.

Praguri crunte aduc anii,
Când toți vor acoperi cu ură,
Ce nu pot întoarce banii,
Ce nu se preta pe gură...

Și-n acest pat, dezamăgirea
Nu mă vrea să fiu de-al vostru,
Voi îmi judecați menirea,
Și mă râdeți drept un monstru.

Dar îmi strâng nepoticnirea,
Într-o stea de sticlă pală,
Să vă mustre împietrirea,
Ca o mamă, ca o fală.

Și-orice judeca-vor chiorii,
Orice-îndemn de ”Hai trăiește!”
Las în veci să urle norii:

În patul meu? Doar se iubește!