joi, 19 octombrie 2017 | By: Andrew

Nostalgie Bahică

Pas cu pas, măsor aleea,
Gând cu gând parcă îmi pare,
Că iar am pierdut pe-aceea,
Care-avea-n privire soare...

Pas cu par, parcă-s prea mulți,
Și prea-n ceață pașii mei,
Pentru fericirea ei,
Ochii inimii mi-s surzi...

Pas cu pas și-o-mpiedicare,
Umăr ce lovește-n gard,
Rușinat, în ridicare,
Mă despart din nou de-asfalt.

Pas cu pas, ce reverie,
Mă despart în trai, de toate,
Gloata râde dar nu știe,
Că-s așa numai la noapte...

Pas cu pas numite-aș poezie
Cu titlu-n primul vers,
Așa cum te-am numit vecie,
Până lacrimi mi s-au șters.

Pas cu pas mă-ndrept spre casă,
Sau așa cred eu să fie,
Toate trec, toate mă lasă,
Cu-a mea hâdă nostalgie;

Încă unul și scot cheia,
Am ajuns, te strig, m-așteaptă?
Nu mai e în prag femeia,
Fi mi-ar inima deșteaptă...

Pas cu pas, parcă-i mai bine,
Să m-arunc aproape-n pat,
Mi te-oi aminti și mâine,
Dar azi parcă am scăpat...

Pas cu pas, mă ia un frate,
De un braț de mă ridică,
Eu credeam că sunt acasă,
El nu știe ce să-mi zică...

Pas cu pas, povestea asta,
Mă pocnește-n zori pe ceafă,
Mândră fi-mi-ar azi nevasta
C-am pierdut juma de leafă.

Pas cu pas, ce-mi pasă mie,
Nu e nimeni să m-aștepte,
Ea-i a altuia să fie,
Eu îmi dau pe gât regrete.

Pas cu pas de pe alee,
Printre crâșme parc-apare
O lumină pe cornee,
Bună dimineața, soare!



Aroganță în S-uri

Înțeleg,
Când lucrurile nu ți se supun
Sunt rele toate și ne la locul lor,
Când privirile, așa cum ți le amintești,
Nu-ți mai spun, ca alte dăți, să le iubești,
Sunt arogante, se cred nu știu cum...
Înțeleg,
Când liniștea apasă,
Învinuim pe-orice, oricine,
Și gândurile de rușine se-nfăptuiesc,
Nici ele n-ar recunoaște că greșesc.
Și toate-n jur de rele-s pline, de te scot din casă...
Înțelege!
Nu-mi pasă!
Vremea mea a trecut, cum trece orice vis,
În zori, e mai real să ai!
Mă scuzi!
Și e de râs, să simți.
Și-i mai la modă parcă, să pleci din când în când,
Când gândul c-ai să stai te înfioară
Mai mult decât acuzi...
Obișnuiască-se sufletul ce frânge,
Să fie uitat! alegeri spre a-și ispăși.
Arogant e să pretinzi că meriți,
Nu să te oprești din a cerși!
marți, 17 octombrie 2017 | By: Andrew

Neiertare

Te căutam cu privirea, de sus de la nouă,
Mult după ce ai plecat,
Culori în pastel, pervazuri cu rouă,
Mă tem că încă nu te-am iertat.

Anotimpul căderii, după iluzii de zbor,
În toamna tăcerii, vacarmul mă seacă,
Plecatul în galben e nemuritor,
Ca moartea în albul ce nu mai pleacă.

Și vreau să te strig, să te chem, să te-alung,
Dar nu te mai știu după nume,
Atâtea ca tine parcă nu mai ajung,
Și toate lăsat-ați doar urme.

Îmi plâng decăderea în sărace bodegi,
Și străzile goale mă știu,
Mi-s vrerile neastâmpărate pribegi,
Dorințele, ca raze-n pustiu.

Se caută doruri să mângâie ura,
Și plete să cadă pe spatele gol,
Dimineți solitare în care nici una,
Nu umple ca tine același scurt rol...

Și-n apusul grăirii când mă pierd amețit,
Nici potecile firii și nici dorul stârpit,
Nu mă iartă să-s singur și-n piept depravat.
Iertare! Dar sigur, încă nu te-am iertat!
sâmbătă, 14 octombrie 2017 | By: Andrew

Șapte (Altfel de dragoste)

Roțile au început să se miște și...
Trenul ne-a rupt sărutarea.
Gustul unui înger nu se uită.
Dar ar fi trebuit să rămână acolo!

Îngerii cad.
A treia parte din lacrimi,
Pentru asta s-a plâns la început.
Nu mai e drum spre sus.

Mi-am pierdut aripile în tine.
Șapte zile m-ai purtat pe dos,
Șapte ani mai târziu, m-ai destrămat.
Tu, niciodată nu ai putut urca lângă mine.

Mi-ai fost motiv și muză,
Rimă, inimă, lacrimă și râs.
Ți-am lăsat divinul pe gură.
Nu mai ai drum spre sus!
vineri, 6 octombrie 2017 | By: Andrew

Ascunziș în liniște

E liniște pe străzi,
E pace și-i frumos,
Nu se-aud puii prin ogrăzi,
Nici câini cu gâtul gros.

E liniște-n orașul meu,
Mai rar de se mai strigă unii,
Și-am căutat asta mereu,
Ascuns de zarva lumii.

Chiar dacă drumuri lungi
Mă duc ades în nebunie,
Să-mi adun clipele în pungi,
Și lunile-n chirie,

Chiar dacă vechi iubiri
Îmi urlă sufletul afară,
Și mă feresc de știri
Ca de-o povară,

Mereu am să rămân aici
În liniștea de-acasă,
Unde-mi sunt pungile mai mici
Și unora le pasă,

Mai sus decât câmpia,
Mai rece și mai sobru,
Pustiu precum mi-e firea,
Rar înfrățit cu-n dobru...

Mi-e inima aici ascunsă,
Departe mi-e de valuri,
De nu mi-ar fi ajunsă,
De nevăstuici și grauri...

Autocompatimire

Sunt doar o veste rea
Contracarând ce-i vestic,
În vis, nevasta mea,
E mamă de eretic,

În palme seara mi se stinge,
Ca început fără final,
Când dimineața bezna frânge,
Eu sunt copil crepuscular.

Și nu mă vait de văi negre,
Și nu mă plâng de insomnii,
Ce bun ideilor integre
O inimă cu dor de nebunii?

Sunt rău și bun ar zice unii,
Mai rău de-atât eu nu mă văd,
Ce-ascunde pieptul, n-ascund pumnii,
De-mi sfarmă tâmplele-n prăpăd.

Sunt doar o veste excitant de rea,
Ce-nalță standarde și vreri,
Dar singur printre primăveri,
Îmi stă mai bine-așa...

Pe scurt

Pe scurt:
Ochii mi-au înnebunit de bucurie,
Când, ca o pereche,
Ai apărut în miez de veghe,
Să-mi arunci, vremelnic, scântei de feciorie.
Pe scurt:
Mâinile mi-o luau razna,
Doritoare să te strângă de miezul trupului,
Dar tic-ul timpului
Îmi vorbea de tact și-mi ignora cazna...
Pe scurt:
Îmi plecau picioarele spre munci,
Dar eu rămâneam lipit de tâmpla ta,
Și mă topeam iubind așa,
Pân-ai găsit o altă tâmplă...
Și atunci...

Atunci
Ochii mei nebuni se înecau,
Tu nu trebuie să știi în ce.
Ramuri de suflet se aplecau spre cer,
Când nu te mai găseau...
Atunci
Drumul palmei nu-ti mai găsea spatele
Și nu mai erai tremurândă,
Nu-mi mai stricai ziduri, plăpândă,
Ori simțitoare, erai doar șarpele...
Atunci
Eu eram fructul, balanță între dualism,
Obișnuit cu frântul în detalii neuitate,
Iubirea noastră-i ca o carte:
Geneza e cuprins, sfârșitul, o erată
Scăldată-n simbolism,
Fără de pagini și fără prunci...
Pe scurt?

M-aș fi mulțumit cu atunci!