marți, 6 septembrie 2016 | By: Andrew

Înfățișare

Când gândul meu și gândul tău se-mbrățișează
Pe-aleea amintirilor în doi,
În fața Cerului se-nfățișează,
Un înger alb, plin de cutremure și ploi.

Cu stropii mari pe față, obrajii de țărână,
Ce în vârtejuri aspre, dansează violent,
Cu părul ud și rece, un ghem de foc și lână
Ca valuri, se izbește, de malul inocent...

Cu tremurul în aripi, în suflet și ființă,
Nestăpânit de vremuri, de nici un gând curat,
Cu sufletul în lacrimi, lipsit de-orice credință,
Că pierde veșnicia ce tocmai a aflat...

Cu liniștea pe buze, căci vorbele-s sinistre,
Rămas fără de scuze, și fără-ndreptățiri,
Îi urlă doar, durerile în sistre
Și-i larmă dureroasă în sânul cu iubiri.

E doar o-nfățișare, căci restul e durere,
E doar atât, și liniște, și timp,
Un timp în care doar liniște se cere,
A cere altceva, pare un gând prea tâmp...

E doar...un vers tăcut, o rimă, două, trei,
Dar tu n-o vezi, nu-ți place,
Și gândurile noastre, nu se mai știu pe-alei,
Iar îngerul nostru tace...

De știut...

Tu n-ai să vezi vreodată
Furtuna dintre noi
Și n-ai să știi aievea
Cum cu genunchii goi,
Am strâns la piept cununa
Ce ți se cuvenea doar ție
Și am oprit și luna
S-o-ntreb de veșnicie.
Tu n-ai să știi cum cerul
Ploua cu raze dulci,
Când eu citeam misterul
Încătușat în stânci,
Și n-ai să știi trecutul
Când trecerea ți-e justă,
Cum m-a uscat tumultul
Din fluturări de fustă.
Tu n-ai să știi ce astăzi
E prea târziu a spune,
Când ochii tăi agale
Iubesc o alta lume,
Și câte adunat-am pe sufletul mâhnit
Doar tu cu mângâierea-ți
De le-ai fi stăpânit,
Dar n-am să știu, blândețe
De ce caut în lume
Și n-am să știu că rece
Ți-e sufletul bătrân,
Copil, ceasul îmi trece,
Iar nu mai sunt stăpân,
Pe inima-mi ce bate
Când orice gând se stinge.
Tu n-ai să știi că singur
Învăț singurătatea,
Și n-ai să știi că mugur
De dor stârpesc în zori,
Al tău rămân chiar dacă partea
Ce-ți aparține de știut
Va piere azi cu timpul,
Cu noi, cu ce-a trecut. 


Odă Neculorii


Învelișul acesta sfânt
Din tină și speranță,
Nu merită a fi mormânt
Pentru nimicnicii de-o viață,

E unul și e firav,
Și cât mă ține laolaltă,
Îmi va fi cel mai scump postav
Și pânza cea mai nepătată.

De riduri și de cute poate
O să-l încarce timpul,
Asemeni, în genunchi și coate,
Rupturile-și dau rândul,

Iar alte tăieturi și semne,
Primesc deschis, de mi-or rămâne,
Vreau lecții memorate, nu blesteme,
Chiar de bătrân, curat mă vreau și mâine.

Căci vreau să-mi fie pânza
Ca sufletul din trup,
Nu numai alb ca brânza,
Ci copt și necorupt,

De vrei să mă citești, te-ndemn
De știi vorba luminii,
Nu să mă cauți, semn cu semn
Pe trup sau pe lungimea mâinii.

Și poate-s demodat
În lumea ta de hieroglife,
Și mă preferi înlăturat
Din grupul tău de apocrife,

Și știu ca tu nu ești sub soare
Doar ce-mi lovește ochiul către tine,
De-aceea nu-mi ești o culoare
Ci o alegere spre rău sau bine.

Nu-i treaba mea să caut poticnire,
Nici judecată în culori,
Eu văd doar drumul meu spre nemurire,
Și nu e scris în tușuri printre pori.