Lipsa

Fără tine graiul zilei
Se afundă în vacarm,
Cântecele pradă milei,
Au ajuns fără de şarm.

Fără tine flori pe câmp
sunt stihii ori beţe gri,
Fără tine, pieptul tâmp,
Cântă leneş "Cri, of, Cri!"

Fără tine mierea dulce
E otravă şi venin,
Unde gândul mă tot duce,
Plin e locul de pelin.

Fără tine sec îmi sunt,
Fără zâmbet ori substanţă,
Fără tine, tot ce-i sfânt,
E corupta mea instanţă...

Fără tine totul plânge
Prin lentilele sărate,
Fără tine-n cap se strânge,
Un morman de vechi păcate.

Fără tine nu-i iubire,
Nu e pace, nu e leac,
Fără tine-mi ies din fire,
Fără tine plâng... şi tac.

Pe calea către casă

Sunt pe calea către casă,
Acolo unde tu nu eşti,
Acolo unde gânduri lasă,
Zeci şi sute de poveşti.

Acolo unde inima răsare,
Când răsună al tău nume,
Amintirea-ţi cerne sare,
Peste rănile în turme.

Merg alene către doruri
Blestemate în descânt,
Calea-mi cântă parcă-n coruri
Ce mă poartă la mormânt.

Semnele se-arată rare
Şi-s de ură, nu de vis,
Timpul astăzi mi se pare
Piază rea şi drum închis.

Semnul iese din blestem,
Ca tăcerea din iubire,
Şi lucrează în tandem
Secând orice năzuire...

Sunt pe calea către casa
Ce în vise ne plăcea,
Deşi-n vise-i ca şi arsă
Când nu eşti şi tu în ea.

Îţi aminteşti...

Îţi aminteşti cum ne jucam în soare,
Cu buzele pline de noi,
Cum alergam culorile prin pungă,
Găsind pe unele mai acre, pe altele mai moi...

Îţi aminteşti cum dragostea ne-a strâns
De-atâtea ori deşi era prea greu,
Şi cum ne conducea pe drumuri lungi,
Cum totul era bun, dacă eram tu şi eu...

Îţi aminteşti cum evadam în noi
Din când în când fără să ştie lumea,
Şi cum mergeam călcând nesigur mai apoi,
Cum ne plăcea în doi, şi goală, pâinea...

Îţi aminteşti cum ne-ntindeam
Pe bănci ori prin poieni departe,
Cum ne-aminteam, ori ne-alintam nebuni,
De-ţi aminteşti... unde-s acuma toate?

Of, toamnă!

Of, toamnă ruginie,
Cum te prefaci cu-al tău belşug,
Că ne iubeşti la nebunie,
Dar frig ne-aduci cu vicleşug.

Arunci cu flori şi colorit,
De parcă ne-ar încălzi,
În ochi e cald, dar am răcit,
Şi-mi iau pastile-n fiecare zi.

Mai scoate soarele din nor
Şi lasă-ţi tolba să se zvânte,
Şi n-alunga stoluri în zbor,
Mai lasă-le o zi să cânte!

Mai lasă dragostea în parc,
Să-şi mai alinte dorul,
Şi ţine vântu-n al tău ţarc,
Şi-alungă de pe boltă norul.

O inimă pentru tine

O inimă pentru tine aveam,
Un zâmbet sincer de vară,
Aşa precum cu tine îmi doream,
Un veşnic anotimp de seară.

Lumini se sting pe cerul meu
Cu fiecare pas ascuns de lume,
Căci eşti acolo unde eu,
N-am căutărilor un nume.

Ai dat la schimb iubirea mea
Pe un secret ce toţi îl vor cunoaşte,
Fără să crezi că sufletu-mi stătea
Cu uşiori curaţi în prag de paşte.

Că-n ochii astei lumi,
Tu trebuie să porţi mândria!
Să-i minţi pe toţi că-ntre cei buni
Te-ncingi cu brâul şi-ţi pui pălăria...

Dar noi ştim ce căi te-au strâns
De mijlocul odata sfânt,
Şi cât de fals cu al tău plâns,
Ţi-ai dat un încălcat cuvânt.

Noi ştim, şi Cerul ştie,
N-ai să te poţi minţi un trai,
Că toate-s cum ai vrea să fie,
Că eşti la fel acum, precum erai.

O inimă pentru tine aveam,
Şi ţi-aş fi dat şi verdele-n lumină,
Dar toate când iubit eram,
Nu azi, cand minţi pe toţi de vină.

Mijeşte toamna

Mijeşte toamna după deal
În sufletu-mi deja cu brumă,
Eu n-am cumpărat nici şal,
Ori cizme... stau afundat în humă.

E cald încă aici în praf,
Îmi scald melancolia pală,
Şi scriu plângând un epitaf,
Şi lupt învins deja de-o boală.

Îmi plâng trecutul timpuriu,
Când verile erau lumină,
Când adoram privirea de scatiu,
Şi nu mă pricopseam cu tină.

Dar mica rază e acum
Un prădător de suflt către ger,
Iar eu, să-mi caut iar de drum...
Nici nu mai vreau, nu pot, nu cer.

Mijeşte după dealuri toamna,
În colţii ei de vânt m-aşteaptă,
Eu mă-ngrozesc de faptul că-mi dau seama
Că-n faţa ei stau iar cu inima uitată...

Tovarăş fără voie

De câte ori ai să găseşti minunea
Într-o nebănuit de scurtă viaţă,
De câte ori ai să rupi pâinea,
De câte ori ai sâ mergi drept, pe ceaţă?

Alergi un trai ce nu-i al tău,
Un timp împrumutat de căutare,
Alegi să faci şi bine dar şi rău,
Ca să-nţelegi ce rost au fiecare...

Pe drumul alternant, abrupt
Ai să-ntâlneşti o taină sfântă,
Ce-ţi va întoarce sufletul corupt
În stol de îngeri care cântă.

Şi-ai să iubeşti chiar dacă nu-nţelegi
De ce să ţi se-ntâmple ţie,
De ce înveţi fără sa-legi
Să ai tovarăş în călătorie...

Culorile fi-vor mai vii
Şi gustul meselor de sabat,
Va strânge dorul din câmpii
Pe chipul tău de om schimbat...

Mersul poate puţin mai ameţit,
Va fi umplut de voioşie,
Vei înţelege că a fi iubit,
E-o ne-nţeleasă taină din vecie...

Până când toate se vor clătina
Ca frunza aurie-n toamnă,
Până rămâne calea ta
Şi braţul tău fără de doamnă.

Până când stelele de ceară
Parcă se-ndeamnă să se-ascundă,
Până când inima îţi zbiară,
Şi nu e nimeni în întuneric s-o audă.

Atunci cărările de munte,
Ori drumul tău pe-al vieţii rearanjat făgaş,
Se sfarmă-n cioburi prea mărunte,
Să poţi lipi vreun dor pe sufletu-ţi gingaş.

Şi toate se întorc ameninţând,
Până şi tu vrei răul pentru tine,
Căci dragostea dispare murmurând
Cum că n-ai meritat vreodată bine.

Cum oamenii "expiră", n-ai să-nţelegi,
De parc-ar fi obiecte fără grai,
Când dragostea dispare, vei vrea să ştergi
Tot ce era cu tine când erai...

Când sufletul se-nchide-n stânci,
Când inima cu piatră vindecă egzeme,
Secretele te-mping pe brânci,
Ingenunchiat alegerii supreme...

Şi plânsul nu-i un susur blând,
Ci mai degrabă strigăt de balaur,
Căci vechiul suflet ce era plăpând,
E-un foc ce mistuie şi aur...

Te-ntrebi în clipa de final,
Când sufletul îţi şiruieşte-n rană,
De ce, pe tine, un trecător banal,
Iubirea te-a schimbat, fără s-alegi, în stană...

Nu mai e pom...

Nu-i nici floare violet,
De spin tomnatic în grădină,
Nici vântul blând bătând încet,
Să scape sufletul de vină.

Nu-i parc înfloritor cu-alei,
Nu-i drum spre dealurile-ascunse,
Nici umbre reci sub ram de tei,
Să ierte suflete străpunse.

Iar pentru noi prieten scump,
Nu mai e pom cu foi ciudate,
Sub care sa te iert, şi tâmp,
Să cred că mergem mai departe...

Pe tâmplă

Mi-ai adormit pe tâmplă,
În frunze de visare,
Cum rareori ni se întâmplă,
Şi tare bine ne mai pare...

Ai adormit cu totul
Alături ca cerută,
Deşi îngheţ îmi era focul,
Şi noaptea prea urâtă.

Mi-ai adormit, căldură,
Şi-n schimb îţi dăruiesc
Potopuri dulci pe gură,
În zori când mă trezesc...

Entorsă de suflet

Entorsă de suflet...
Ciudat diagnostic
Îmi dă doctorul meu...
Entorsă cu urmă de gnostic
Şi durere din creştet în...perineu.
În prescripţie scrie clar:
Infuzie de praf cinic
Şi mult, mult plâns amar...
Îmi miroase tratamentul a acrilic
Şi tare mă îngreţoşează...dar
Nu am de ales! Nu vreau s-aleg altceva!
Când m-ai împins
De pe prăpastia plecărilor secrete,
Mi-am regăsit sufletul încins
De-o febră groaznică şi sete.
Şi m-am răstignit pe o saltea,
O vreme, două şi-alte zeci,
Sperând ca sufletul să-mi stea,
Să-ţi simt din nou buzele reci...
Dar, prea evident, că n-am scăpare,
Şi m-am retras la doctorul uitării,
Sperând să-mi facă internare,
Şi tratament cu-adâncul mării...
"Entorsă de suflet" zice el,
"Şi-i grav, nu-i joacă!
Ai să te faci bine doar cu gel
De <<Înţelege că nu vrea să se întoarcă!>>"

Dragoste de piatră

Dragoste de piatră,
Neclintită povară,
Schimbi singuraticul meu suflet
În şatră...

Vii când nu te chem,
Ca o nebună bucurie,
Şi te iubesc la rândul meu,
Prea sfânt şi crunt blestem...

Pleci când te mai vreau
Şi mă laşi plângând în tremur,
Cu amintiri de dor,
Cu dureri de care nu erau...

Dragoste de granit,
Laşi praf pe ceasul încă fraged,
Când pleci, rămân cu ochii arşi,
Mirat cum inima mi-ai împietrit.

Gând tipic...

Cred că m-ai pierdut
De ceva vreme, prin recuperări secrete,
Şi timpul a trecut,
Iar nouă, timpul ne-a fost pecete.

Când aşteptările pier,
Nu doar sufletul tău se vede mahoniu,
Căci azi n-aş mai putea să cer
Edenul unui suflet viu...

Pe băncile cu ger,
Te-aştept rememorând o amintire,
Deşi nu pot acum să sper...
Oricum s-a terminat.Chiar dacă-ţi vii în fire.