Această amantă
demodată,
Cu păr apus și
gânduri umede,
Rânduri de
fițuici ce-odată,
Punea pe-obraji
culori și zâmbete...
Această stâlcită
cotidiană noimă,
Din gura
proștilor pentru profit
Fără de fani,
fără de faimă,
Când e șoptită-n
scop de cucerit...
Această perversă
scală de nevoi,
Prin care orice
imoralitate,
Legată-n voaluri
de metafore și ploi
Părea un sfânt
act de dragoste-n normalitate.
Această alinare
de nebuni,
Când sigura
ieșire din materii
Era o foaie, un
condei și lumi
Fără de graniți
ori criterii...
Această
neîntinată veșnicie de lumini,
Pe drumul căreia
ne afundam în neculoare,
Spălați de
curcubee pe frunte și pe mâini,
Oricine ne-ar fi
propriul soare...
Această lege nouă,
Pe piatră din
înalt,
Crăpată după
vremi de rouă,
De vina unui galben
salt.
Această sfântă
vină,
Căci altfel, cum
să-i zic,
Oglindă de „să nu”-uri
plină,
Pe palme de
peltic.
Azi nu-i
recunoscută,
Și nici la modă
nu-i,
Chiar versu-i să
se rupă,
În case-n străin
cui.
Această
declarație de ”nu pleca”,
Și gând nespus de
”te urăsc”,
Acest catren ce
mângâia,
Priviri ce le
cunosc...
Lozinca celor
revoltați,
Plictisul
mariilor minți,
Regretul celor
mângâiați
Și dorul ochilor
fierbinți...
Neînțelesu-i rar
mai urcă o sprânceană,
Mai rar mai lasă
întrebări,
Când versu-i leac
pentru-orice rană,
Și poezia - aripi
de-nălțări...
Postări
