joi, 17 noiembrie 2011 | By: Andrew

Îmbrăţişare solitară


Mă iubeşte doar perna,
Mă iubeşte rogojina cu care mă învelesc,
In nopți adânci şi grele,
Doar eu mă iubesc,
Îmbrăţişându-mi corpul din nuiele...
Am o groapă în piept,
S-a umplut doar odată...
Acum a rămas în ea mocirla de regret
Şi patima neiertată.
Eram în clocot, iubeam, tremuram,
Acum doar un ropot de ploi
Mă cuprinde aievea prin geam
Scoţandu-mă din mine...
Ce folos, lacrimi în vers,
Când noaptea doar, mă înconjoară?
Pe trupul meu ai mers odinioară,
Trecând prin tot, râzând copilăreşte!
Doar noaptea... azi, mă mai iubeste,
Şi rogojina care-mi e mormânt!
De n-ar fi zorii învierii,
Să ies din nou gandindu-mă cum tu
Te înveleşti în zâmbetul durerii,
În da-ul fals care ţi-e nu!
Gândindu-mă cu groază
Cum ai la căpătâi un piept străin,
O alta palmă de alint,
Un alt nebun ce stă să vază
Un tremur în genunchiu-ți fin,
Roşeaţă sub bărbie...
Doar eu mă iubesc...
Şi-această-mbrăţişare solitară
Mi se cuvine numai mie!