vineri, 24 iunie 2016 | By: Andrew

Zâmbești

Când zâmbești,
Sufletul meu arde ca o stea,
Cu atât mai mult,
Atunci când știe că mă iubești
Și zâmbești din cauza mea...

A fi...

Ne naștem în beznă,  ca lumini răzlețe,
Ajungem să fim ce nu alegem,  mai târziu,
Doritori de scoarțe crețe
Aceiași noi,  din tată-n fiu. 

Și alergăm după cunoașteri,
Ca pruncul plâns după o țâță,
Uităm însă,  să mai dăm nașteri
Doar bogăția ne ațâță...

Și ajungând sa fim doar ce n-alegem
Nu devenim decât niște frustrați perverși,
Alegând numai să nu-nțelegem
Că noi suntem cei proști și nealeși... 

Aievea-i de-a arăta cu ură
Spre cel ce vrea să  fie,  nu să aibă,
Mai greu să ai o pavăză  la gură
Să  nu slujești pe la vre-o naibă.

Și căutăm  cum ar fi de aflat 
Doar să cerem,  să  furăm ,  să  rupem
Din bogăția ce nu-i a noastră de luat
Dar de n-avem ne plângem...

Eu sunt...  Să  fiu îmi e menirea
Nu să  alerg nebun după averi,
Ce nu-ți  oferă mântuirea,
Nici dac-o furi,  muncești sau ceri...

Eu sunt,  Căci fără de nimic am fost,
Lumină mai întâi,  idee!
Și n-am avut mai mult decât un rost!
Tu,  care ai,  ești doar o onomatopee.


Eu sunt! Atâtea câte  tu nu ai
Ș-oricât ai strânge lumea laolaltă,
Tu n-ai să-ți fii decât cobai
Pentru-o încercare eșuată...

Aleg sa fiu! Și să  devin mai mult!
Decât sa strâng,  să am, sa îmi acopăr...
Rușinea omului incult
Lovește... Sper să  nu îl supăr!

Eu sunt! Hai,  fii și tu cu mine!
Nu egoist,  frustrat, incult...
Fii flacără,  și tunet,  susur blând de bine,
Caci de nu ești,  mă tem că n-am să
te ascult...