vineri, 27 aprilie 2012 | By: Andrew

Nu te teme!


Cât am să mă mai tem?
Teoriile lumeşti mă-ndeamnă
În sinea-mi să găsesc puteri neînfricate...
Nu am!
Şi-am mers atât de mult,
M-am pribegit departe,
Înfricoşat căutător de pace
În neant...
Nu-mi ţin pilonii fericirii,
Pe-un suflet, întovărăşindu-ma pe drum,
Pe paturi de durere, nu-mi spun
Minţindu-mă că sunt viteaz în calea nimicirii.
Pe ape n-am să merg,
Mă tem în necredinţa mea,
Că va lipsi Mâna care să mă scape.

Cât am să mă mai tem?
Cu cât înaintez, cu-atât mai rar aud o vorbă,
Un îndemn măcar...
Păşesc sperând că nu-nzadar,
Mă lupt cu oşti nepieritoare,
Zidesc, chiar dacă mâine se dărâmă,
Dar nu-ncetez vreodată să păşesc...
Întind o mână...
Poate mă prinde cineva, poate mă-ndrumă!
Ridic privirea!
Poate o rază, o stea-mi arată calea!...
În beznă stau
Şi-naintarea-mi atârnă de-o firavă credinţă:

Aud... şi plâng!
Un glas mă-nfricăşează protector:
"Nu te teme! Eu îţi Sunt scut! Răsplata ta e mare!"
Şi-atunci, las plugul în ogor,
Îmi iau o haină nouă,
Şterg lacrima durerii din pragul necredinţei şi strig:
"Spune, Stăpâne, căci Tu m-ai întărit!"
De azi nu mă mai tem!
Când norii veacului te-apasă,
Când frica-i un blestem
Care te leagă îndepărtat de casă,
Adu-ţi aminte:
Nu te teme, nici nu te înspăimânta!
Vei sta la dreapta Lui!
Va fi la stânga ta!